duminică, 13 noiembrie 2011

Duminica egal poezie


Amurg de noiembrie

Mihai Codreanu


Cad frunze-ngălbenite, cad mereu...
... Şi vântul geme-n toamna-ntârziată
Şi fiecare frunză scuturată
Cuprinde-o lacrimă din pieptul meu.
Mă simt străin de tot ce mă-nconjoară,
De mine însumi chiar mă simt străin...
Şi-al sării trist şi-ntunecat declin
În giulgiul său de nouri mă-nfăşoară.
O negură de corbi se-nalţă-n stol
De pe-un copac cu ramuri despoiate
Şi-ntr-un potop de strigăte stacate,
Sfidând amurgul, se topeşte-n gol.
Îmi amintesc de vremea de-nainte,
De fluturi şi de flori îmi amintesc...
Şi cum pe drumuri singur rătăcesc,
De tine, draga mea, mi-aduc aminte:
Cum te-aşteptam în braţe să te strâng
Pe banca din aleea solitară,
Pe când în străvezia primăvară
Privighetorile cântau în crâng!
Era pe-atunci speranţă-n orice rază
Şi dor în orice floare... şi era
Atâta poezie, draga mea.
... Şi văd cum toate-acum se-nmormântează.
Iar peste moartea sufletului meu,
Ucis şi el de-a Firii grea durere,
Încet se lasă noaptea... şi-n tăcere
Cad frunze-ngălbenite, cad mereu...

2 comentarii:

diversediversificate spunea...

Frumoase versuri. Triste cum e toamna uneori...

Fetita Junglei13 spunea...

@diversdiversificate- ehee,frumoase,da,dar toamna trista o facem noi.