Multi stiu cum arati,putini stiu cine esti.

Nu ştiu dacă-s oamenii cărora nu le plac călătoriile, dar ştiu sigur că-s şi oameni normali pe Pământ, dar şi oameni ca mine.
Păi, să vă spun, în copilărie aveam o pasiune bolnavă pentru frunze. Citisem eu o poveste, în care fiica cea mică îi cerea tatălui, ca amintire din călatorie, o creangă de alun şi eu ceream frunze, dacă nu se puteau crengi. Şi frunze mi-aducea tataie şi câteodată şi crengi.
Nu puteam rămâne eu la pasiunea aia? Nu, că doar am picat în cap între timp.
Apoi, măi oameni buni şi răi şi cum cum vă consideraţi voi, pe unde mă duc ne ducem, nu ne place să luăm chinezări ca amintire, nu ne plac nici lucrurile lucrate manual made in Romania, dar cu tentă de garaj chinezesc, aşadar amintirile noastre sunt pietrele. Da, pietre, pietroaie chiar în anumite circumstanţe.

Dacă în cazul pietroaielor, în zonă e musai o maşină la maxim 10 metri, în cazul pietrelor se parcurg distanţe şi de 5-6 km, da, cu pietrele în rucsac. Na, acum râs, cine are în permanenţă un rucsac? Aud? Da, aţi ghicit, eu. Eu îmi iau rucsacul în vârful muntelui, eu nu iau geanta de "fiţe şi figuri" (ca să citez o purtătoare) şi dacă tot îl iau, de ce să nu fie el şi mai greu la coborâre? Uite d-aia, c-avem pasiuni tâmpite. Da, da, scriu la plural, că spre norocul meu nu-s singură, dar spre nenorocul meu, amicii îşi iau pietre pentru apartamente, eu pentru curte. Ei au buzunare, eu am rucsac. Ei sunt cu greutăţi normale, pe mine mă ia vântul la prima adiere. Deci, cine duce ghiozdanul? Eu, bineînţeles.
Azi, găsii piatra din poză, pe un birou, şi jur că în afara numelui nimic nu ne leagă, nici măcar cele patru cuvinte ce le-am schimbat între noi.
Nu, ne leagă ceva, pasiunea pentru pietre.
Nu puteam să am şi eu o pasiune pentru lemne? Precum are cineva şi să le transform ca el? Nu, mie mi-au trebuit pietre.
Într-o zi sau noapte, am să pun poze şi cu meşterelile din lemn ale acelui cineva cu şi pietrele mele.Intr-o zi, sper ca până atunci să nu fac vreo căsuţa din pietrele mele.