Omide

 

 

      Am stat de vorbă ieri cu o prietenă. Mda, mi-e și rudă, are 89 ani si multe luni. Îmi face bine șa discut cu dumneaei. Mi-a zis să nu ma schimb vreodată, să continui discuțiile cu pomii, cu pământul, cu fluturii, cu cerul,
să nu îmi pierd încrederea în mine și să nu uit de "cele cinci minute zilnice". Mă știe mai bine decât mă știu cei care râd la glumele mele zilnic. Un nenic mi-a spus că o să îmi aducă o floare. S-a ținut de cuvânt.
  Voiam doar să ajung acasă, un duș, o baie relaxantă la picioare, poate și un masaj, perna sub ele și somn. Nu, somn nu-mi era asa de rău, dar știam că nu va întârzia să apară. E trecut de mult de începutul zilei, de la 21:30 devorez. Râd, plâng, râd, mă recunosc precum m-a recunoscut copila femeie din Rădăuți acum câțiva ani, într-o carte, pe care a xeroxat-o și mi-a trimis-o acum câțiva ani.

           Nu credeam c-o să citesc volumele astea. Mi le-a recomandat cineva. Sunt trei. Posibil să fie vreo greșeală pe aici, mea culpa, acum trec la al treilea volum. Prietena mea (nu cea de 89 ani) îmi spune des că n-ar fi putut să meargă înainte, dacă ar fi trăit ce am trăit eu. Și nu doar ea. Eu le spun mereu că da, c-alegerea stă în noi. Că vitorul va fi sau nu, că trecutul e trecut (trecută-i și clipa în care m-am apucat să scriu aici) și prezentul e cu noi mereu. Uneori nu vreau să-mi amintesc multe, oamenii din jur spunăndu-mi mereu că ei n-ar fi putut, îmi amintesc. Poate că ei cred că mă încurajează, dar de cele mai multe ori îmi strică tot feng shuyul. Prietena mea vrea să le citească și ea. Probabil o să mă cunoască mai mult, pentru că mulți știu cum arăți, puțini știu cine ești.