Câteodată mi-e frică de mine şi de reacţiile mele. Mă cunosc, ştiu de ce sunt capabilă şi ştiu cât pot duce.
Câteodată, în ciuda fizicului, sunt capabilă să scot la iveală toată forţa fizică, de care dispun. Şi asta nu e bine.
Mi-e teamă de ziua, în care voi fi nevoită să o fac şi mi-e milă într-un fel de cei ce vor fi nevoiţi să suporte.
Sunt sătulă de placa aia cu obrazul, obrajii mei au simţit multe, sunt sătulă de bunii creştini cu frica lui Dumnezeu, sunt sătulă de babe credincioase şi umblătoare cu ochii după o nouă bârfă.
Sunt mai mult decât sătulă de hitul sărbătorilor "să fim mai buni", precum sunt sătulă de durerea de spate.
Mi-e lehamite de majoritatea oamenilor şi recunosc, încă o dată, că mi-e teamă ca nu cumva, data viitoare, să nu reacţionez violent.
Mă duc într-un anumit loc, ori de câte ori vreau eu, nu mă duc că trebuie.
Şi când sunt în locul acela, e treaba mea ce fac şi ce le spun. E treaba mea, dacă stau acolo treişpe ore sau numai treişpe minute. E treaba mea, dacă plâng, vorbesc sau râd, nu văd de ce i-ar păsa altcuiva, dar singura pretenţie, pe care am avut-o mereu, a fost ca, dacă aş lăsa un melc împăiat, să-l găsesc tot acolo.
În noaptea de Sâmbătă spre Duminică, am crezut că-i întunericul de vină (deşi ceva îmi spunea că nu-i aşa), am sperat până ieri, dar din păcate era adevărat.
E peste puterile mele de înţelegere, de ce dispare doar dintr-un loc. De ce la ceilalţi îmi rămâne? Trebuie să scriu pe ea chiar tot numele meu, ca să fiu sigură că se prind toţi tâmpiţii? E peste puterile mele de înţelegere, ce poţi să faci cu o lumânare furată de pe un mormânt.
Pe 6 Ianuarie 1987 am luat şi eu lumânări de la unii şi am pus la alţii, dar am luat numai jumătăţi sau sferturi, pentru că m-am gândit că nu-i drept ca unii să aibe şi unii nu. Da, am aprins lumânări la toate mormintele şi nu-mi pare rău nici azi, dar pe cuvânt că n-am luat nicio lumânare modelată, nicio lumânare din suport, nimic ce ar fi deranjat, ci doar resturi.
Un bun creştin fură în Săptămâna Mare lumânări din cimitr şi nu-i doresc, decât să preia, odată cu lumânarea, şi lacrimile cui ştiu eu, pentru doar cinci minute, nu mai mult. Şi tot în alea cinci minute, dacă se poate, să preia şi întunericul ei, să pipăie crucea aia şi să-mi spună mie ce simte atunci.
5 comentarii:
Iti inteleg indignarea, chiar ti-o inteleg. Si imi pare rau ca exista astfel de oameni, unii chiar se bat cu pumnul in piept ca-s asa si pe dincolo.
Vroiam sa te intreb ceva, vis a vis de articolul asta. Nu stiu, nu mi-a spus nimeni si sunt curioasa, iar de la tine am prins un fir.
Sambata noapte am vazut lume care se ducea la cimitir cu candele aprinse. Asa se face? Nu ma refer ca e ceva care "trebuie" dar nu intelegeam ce se intampla...
@Lillee- eu mi-am petrecut copilaria si la ceilalti bunii (doar mamaie mai era) si,desi nu mi se pare atat de departe,sunt cu totul alte obiceiuri,apoi am vazut si prin alte localitati si mi-a placut asta: sa duci lumina si celor morti.La mine in sat cimitirul e un pic izolat si nu multi au curajul sa mearga.Ani la rand mergeam singura sau ceilalti ma asteptau pe deal.Anul acesta, fiind intre timp luminat si cu electriitate,au mers mai multi si am vazut pe acolo multa lumea.Eu,cand am auzit de obiceiul asta,l-am invatat asa: nu neaparat sa mergi la mortii tai,ci sa mergi sa duci lumina celor,care de obicei nu sunt vizitati,asa ca de multe ori ma gaseai la cimitirul unei manastiri,unde nu cunosteam pe nimeni..
Indignata sunt pentru ca e prea mult.Mult prea mult pentru mine.Vineri iau fiecare mormant in parte si daca am sa gasesc restul de lumanre pe undeva,nu voi face ceva frumos (nu vandalizez, ca cel viu a fost vinovat).Nu m-a durut ca am pierdut ceva pentru care am depus munca sa "mesteresc", ci m-a durut sufletul,in fata neputintei mele,de a-i alina durerea cuiva.Mi-e cam greu sa-i explic de ce dispar si s-o fac sa se gandeasca la altceva, nu la faptul ca apare cine stie ce femeie din trecut si-i ia lumanarile.
Am inteles acum.
Deci si in Constanta se duce lumea. Am trecut in noaptea aia intamplator pe langa un mormant si am vazut. :)
Cum am mai spus, iti inteleg indignarea.
Dar vreau sa fiu sincera, eu cand nu pot sa ma abtin, pai nu pot.
Pana sa te cunosc, prin intermediul blogului, iti jur, nu credeam ca mai exista asa oameni. Jur. ( eu nu jur aiurea )
Din ce spui tu mai sus, m-ai lasat fara cuvinte. Cum te duci si duci lumina unor morminte necunoscute...m-ai lasat fara cuvinte.
Acum, imi doresc sa fac si eu acest lucru. Te admir nespus. Nu e linguseala sau alte cele. Doar purul adevar.
Stiu ca tu esti modesta si niciodata nu ti-ai atribui anumite calitati, pe care le ai cu siguranta, dar sa stii si sa tii minte ce-ti spun: pana acum eu nu am mai intalnit asa om. Ma uimesti ( intr-un mod foarte placut ). Uite, astea sunt singurele momente in care sunt mandra de nationalitatea mea :)
@Lillee- intai sa iti spun ca m-ai facut sa imi dea lacrimile.Sincer.Multumesc.
Sa-i spui si lui Mazare, poate ma ia vreodata in jungla :)
Nu ai pentru ce sa-mi multumesti, din contra, eu ar trebui. :)
Lui Mazare? Ala e ocupat sa-si ia biciclete de 50 milioane...e ocupat. :))
Trimiteți un comentariu