Ca sa nu mor de inima

Saptamana trecuta, intr-o zi a disparut. In cinci minute s-a facut nevazut si nici macar n-am apucat sa vad unde s-a dus, l-am cautat disperata, i-am zis, cand s-a intors: "unde ai fost? Am innebunit cautandu-te", mi-a raspuns cu atata calmitate "aaa, deci acum esti nebuna?", incat n-am putut sa-i zic, decat "da". "Pai, atunci sa chem 112", mi-a zis.

A doua zi au plecat impreuna. Deja trecusera mult prea multe ore, fata decat calculasem ca aveau nevoie, cand s-au intors le-am zis "unde ati stat pana acum? Am sa mor de inima intr-o zi. Voi nu intelegeti? Eu nu va faceam asa, cand eram mica", mi-a raspuns la fel de calm "trebuia sa iei un Propanolol de la mine. Am stat pe bulevard sa mirosim teiul". Na, mai zi ceva. Mi-a recunoscut mai tarziu, ca nu a stat la niciun tei, dar ca inflorise. Sambata, unde am fost am vazut, ca s-a trecut deja, imi venea sa plang, nu alta, ieri, am vazut ca a inflorit si pe la noi si i-am zis ei doar atat"pot sa iau si eu, pentru tata?"