miercuri, 27 februarie 2019

Și totuși e o zi senină

        Jumătate din noaptea de sfârșit de Luni și început de Marți am petrecut-o la UPU, un sfert la cel de infecțioase și celălalt sfert pe canapeaua din casă.
Jumătate din ziua de ieri mi-am petrecut-o pe drumuri, cealaltă jumătate, făcând teme și-ncercând să fac o ștrumfă să uite ce a văzut. Seara cu-aceeași oameni, cu-aceeași ștrumfă.
       După toate investigațiile, pe care i le-au făcut la dublu, pentru că atunci când i se întocmea fișa de externare a leșinat iar, n-au avut diagnostic. Da, i le-au făcut pe bune, spre "norocul" ei (ironic) o fostă șefă tocmai intrase în tura de noapte, dar tot nu au avut diagnostic. "Posibil să ai o infecție ascunsă în corp". Ah, da?! Unde ești ?! Că n-avem timp de "cine nu e gata, îl iau cu lopata" și n-ai ieșit la tomograf, n-ai ieșit la pulmonare, nu ai ieșit nici măcar în urină sau sânge, dar tot ai doborât-o de atâtea ori, de nu a știut unde e și cine suntem. Nu știam, nici ei nu știau, ne-au trimis la infecțioase. Nici acolo n-a știut. A studiat toate analizele și clișele. N-a știut. "Rămâi pe aici, poate aflăm mâine, dar nu cred că e de noi", ne-a spus. N-a rămas. A mers ieri cu totul la medica de familie. A învârtit, a răsucit, a studiat, a întrebat-o. Verdict ?! Corect.
      Printre drumurile de ieri, mi-am făcut fișă la bibliotecă. Trebuia să fie ceva frumos și-n nebunia, ce trecu. Într-o lună trebuie să le restitui, am terminat un volum, mai sunt două.