Nu știu cât de buni sau naivi sunt alții, dar eu la bunătate nu mă încadrez orice ar fi. Sunt sarcastică, ironică (autoironică în primul rând), sau cum m-ar cataloga cei în cauză "a dreacu' nesimițită mai ești". Sincer, prefer descrierea asta.
Nu i-am înțeles și nu o să o pot face vreodată pe oamenii, care invidiază. Orice, chiloții, o dudă, nu contează, dar cu atât mai puțin pe cei care se vaită că nu au, dar "ce #$&@ casă, mașină, cămară, etc are al lui Cutare (n-am aflat dacă acest Cutare e nume de familie sau prenume)". Probabil mi se trage din copilărie, de când tataie, pe care l-am prins mai mult, ne tot spunea povestea aia cu "cine nu muncește, nu mănâncă". Ah, nu, să nu credeți că fu o copilărie traumatizantă, toate dealurile și pădurile din jur erau colindate aproape zilnic, adăugam mingea cu toate sporturile aferente, păpuși trimise la mare și eu la raliul de mașinuțe (fiind două numere identice de Gazete Matematice în curte, coperțile uneia se transformau în reclama la Mallboro și alte minuni în raliul Paris-Dakar), însă dacă erau de cules fructe, de hrănit orătănii și alte cele, fiecare avea ceva de făcut. Și așa crescui, când era de chef (pfff, ce chefuri, prin păduri cu lumină trasă de acasă, prin case, Sâmbăta seara, la han, unde cânta Laser 2000), era de chef, când era de muncă, nu se învoia decât în cazuri speciale, dar niciodată nu era risipa întâi. Ca urmare a acelor vremuri, așa urmez și-acum, fără a rata bucuriile unei zile.
Cam mare acolada asta sau paranteză pătrată, ce o fi, să revin la oamenii noștri. Cei care invidiază și cei care își plâng de milă. Uneori sunt doi în unul, alteori sunt doar plângăcioși fără invidie. Eh, date fiind cele de mai sus, nu-i pot înțelege, când au posibilități financiare, dar stau și îi invidiază pe alții, care și fac ceva. Pe principiul "sus în deal apar mai multe case", toată vara trecută, pe la 6 am urca o mașină. Aud la ceva vreme, fără voia mea, urcând în grup organizat, spre trufele de toamnă din pădure "ia uite casă ce a ridicat aici". V-am spus că eu nici nu pot să tac și le și răspund oamenilor ăstora ? Ei bine (sau poate rău) m-aud vorbind "eh, da, dar voi vă sculați la 9, el la 6 era aici și muncea, nu dădea doar ordine". Mă-ntreabă cineva acum vreo două săptămâni ce face mama și de acolo a început un trialog chiar monolog al meu, aș zice:
- chiar, ce face F?
- ce face cine?!
- F
- ce să facă?! Bine, cu două luni înainte să te naști făcea nuntă cu soră mea.
- ?!?!?
N-a prins-o, traduc "e mai mare cu 42 ani decât tine!". N-a prins-o nici p-asta, prima persoană de-ntrebă era în hohote.
- mai are ghebe (continuă a doua) ? Că aș mânca și poate îmi dă
- nu, că nu a avut
- cum n-a avut ?! Că în toamnă culegeai.
-păi da, nu a avut, eu culegeam, eu am și nu îți dau, că-n toamnă făceai mișto, când culegeam și pe ale voastre le-ați vândut și știu eu de la tata că ăluia de-i cântă cucul nu trebuie să îi dai (asta e o metaforă, care mi-a dat mult de muncă în copilărie, noi ascultând cucul la propriu)
Nu știu dacă a prins-o nici pe asta, altfel săptămâna trecută pe la 10 nu ar fi zis "m-am plictisit, nu am nimic de făcut". Uite așa rămăserăm ?!!?!!?! noi, ceilalți. Cineva chiar a îndrăznit să spună "n-ai și tu vase, de făcut mâncare la copii?", " face mama" sosi răspunsul.
În toamnă-mi cere cineva niște cămăși albe, că-i trebuie la serviciu. N-am, nu îmi plac cele albe simple, nu te pot ajuta, îi răspund. Atunci niște încălțăminte nu ai? Ghete, cizme, adidași? continuă. N-am, port mult mai mare decât tine și ultima oară când ți-am dat le-ai vândut, așa că nu am, dar cămăși ieftine găsești la magazinul .... Îmi scrie peste ceva vreme "aveai o nepoată, care îți mai aducea haine să le dea, cere-i ei cămăși!". Gata, că mi s-a declanșat nebunia și-i zic "nu îi cer! În timp ce ea e noaptea în atelierul de mobilă, tu îți umpli fb-ul de poze prin restaurante și alte plimbări! În timp ce ea-și împarte banii pentru facturi și alte cele, tu ai lumină pe banii statului. E așa de greu să îți iei o cămașă de 13 lei?!".
Aș putea continua cu exemple d-astea, dar da, părerea mea, de multă vreme, e că oamenii ăștia și cei care stau și își plâng de milă (cei cu posibilități financiare) nu au nicio scuză pentru că se vaită. În cele mai multe cazuri nu au, pentru că nu vor.
Cum ar spune Daniel Iancu, pe care-l ador: "Mi-a bătut dealul la poartă
Pietricele-mi bat în geam..."
sau poate " Vine valul îmi ia calul..."
sau chiar
" e nemulțumit, când s-a născut nu era gata
Cred că s-a grăbit tot neamul lui..."
E 11:30, nu, nu m-am plictisit, am luat doar o pauză și citeam un mesaj primit "o să îți dăm banii de ni i-ai dat la restaurant, pe 30". Mda, luna are 28, știu. Îmi plac oamenii ambițioși. Oamenii, care nu se plâng, oamenii care știu să meargă mai departe în șoaptă și fără laudă.
Nu i-am înțeles și nu o să o pot face vreodată pe oamenii, care invidiază. Orice, chiloții, o dudă, nu contează, dar cu atât mai puțin pe cei care se vaită că nu au, dar "ce #$&@ casă, mașină, cămară, etc are al lui Cutare (n-am aflat dacă acest Cutare e nume de familie sau prenume)". Probabil mi se trage din copilărie, de când tataie, pe care l-am prins mai mult, ne tot spunea povestea aia cu "cine nu muncește, nu mănâncă". Ah, nu, să nu credeți că fu o copilărie traumatizantă, toate dealurile și pădurile din jur erau colindate aproape zilnic, adăugam mingea cu toate sporturile aferente, păpuși trimise la mare și eu la raliul de mașinuțe (fiind două numere identice de Gazete Matematice în curte, coperțile uneia se transformau în reclama la Mallboro și alte minuni în raliul Paris-Dakar), însă dacă erau de cules fructe, de hrănit orătănii și alte cele, fiecare avea ceva de făcut. Și așa crescui, când era de chef (pfff, ce chefuri, prin păduri cu lumină trasă de acasă, prin case, Sâmbăta seara, la han, unde cânta Laser 2000), era de chef, când era de muncă, nu se învoia decât în cazuri speciale, dar niciodată nu era risipa întâi. Ca urmare a acelor vremuri, așa urmez și-acum, fără a rata bucuriile unei zile.
Cam mare acolada asta sau paranteză pătrată, ce o fi, să revin la oamenii noștri. Cei care invidiază și cei care își plâng de milă. Uneori sunt doi în unul, alteori sunt doar plângăcioși fără invidie. Eh, date fiind cele de mai sus, nu-i pot înțelege, când au posibilități financiare, dar stau și îi invidiază pe alții, care și fac ceva. Pe principiul "sus în deal apar mai multe case", toată vara trecută, pe la 6 am urca o mașină. Aud la ceva vreme, fără voia mea, urcând în grup organizat, spre trufele de toamnă din pădure "ia uite casă ce a ridicat aici". V-am spus că eu nici nu pot să tac și le și răspund oamenilor ăstora ? Ei bine (sau poate rău) m-aud vorbind "eh, da, dar voi vă sculați la 9, el la 6 era aici și muncea, nu dădea doar ordine". Mă-ntreabă cineva acum vreo două săptămâni ce face mama și de acolo a început un trialog chiar monolog al meu, aș zice:
- chiar, ce face F?
- ce face cine?!
- F
- ce să facă?! Bine, cu două luni înainte să te naști făcea nuntă cu soră mea.
- ?!?!?
N-a prins-o, traduc "e mai mare cu 42 ani decât tine!". N-a prins-o nici p-asta, prima persoană de-ntrebă era în hohote.
- mai are ghebe (continuă a doua) ? Că aș mânca și poate îmi dă
- nu, că nu a avut
- cum n-a avut ?! Că în toamnă culegeai.
-păi da, nu a avut, eu culegeam, eu am și nu îți dau, că-n toamnă făceai mișto, când culegeam și pe ale voastre le-ați vândut și știu eu de la tata că ăluia de-i cântă cucul nu trebuie să îi dai (asta e o metaforă, care mi-a dat mult de muncă în copilărie, noi ascultând cucul la propriu)
Nu știu dacă a prins-o nici pe asta, altfel săptămâna trecută pe la 10 nu ar fi zis "m-am plictisit, nu am nimic de făcut". Uite așa rămăserăm ?!!?!!?! noi, ceilalți. Cineva chiar a îndrăznit să spună "n-ai și tu vase, de făcut mâncare la copii?", " face mama" sosi răspunsul.
În toamnă-mi cere cineva niște cămăși albe, că-i trebuie la serviciu. N-am, nu îmi plac cele albe simple, nu te pot ajuta, îi răspund. Atunci niște încălțăminte nu ai? Ghete, cizme, adidași? continuă. N-am, port mult mai mare decât tine și ultima oară când ți-am dat le-ai vândut, așa că nu am, dar cămăși ieftine găsești la magazinul .... Îmi scrie peste ceva vreme "aveai o nepoată, care îți mai aducea haine să le dea, cere-i ei cămăși!". Gata, că mi s-a declanșat nebunia și-i zic "nu îi cer! În timp ce ea e noaptea în atelierul de mobilă, tu îți umpli fb-ul de poze prin restaurante și alte plimbări! În timp ce ea-și împarte banii pentru facturi și alte cele, tu ai lumină pe banii statului. E așa de greu să îți iei o cămașă de 13 lei?!".
Aș putea continua cu exemple d-astea, dar da, părerea mea, de multă vreme, e că oamenii ăștia și cei care stau și își plâng de milă (cei cu posibilități financiare) nu au nicio scuză pentru că se vaită. În cele mai multe cazuri nu au, pentru că nu vor.
Cum ar spune Daniel Iancu, pe care-l ador: "Mi-a bătut dealul la poartă
Pietricele-mi bat în geam..."
sau poate " Vine valul îmi ia calul..."
sau chiar
" e nemulțumit, când s-a născut nu era gata
Cred că s-a grăbit tot neamul lui..."
E 11:30, nu, nu m-am plictisit, am luat doar o pauză și citeam un mesaj primit "o să îți dăm banii de ni i-ai dat la restaurant, pe 30". Mda, luna are 28, știu. Îmi plac oamenii ambițioși. Oamenii, care nu se plâng, oamenii care știu să meargă mai departe în șoaptă și fără laudă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu