Speranţa

    Nu, nu vecina (pentru cunscători), ci speranţa aia, care moare ultima. Sincer, eu cred că e un pic sadică, de se chinuie să reziste şi să reziste, deşi alţii fac totul să o spulbere.
    Flacăra speranţei ţi-o înteţesc alţii dintr-o eroare/neglijenţă/lehamite de serviciu, dar ţi-o reduce realitatea, prin glasul altuia, care îşi face meseria.

     E posibil să mergi să iei un rezultat la o analiză, de care depind multe, şi datorită faptului, că medicul a avut o operaţie prelungită, să ţi se spună după câteva ore de aşteptare, că poţi pleca liniştită, că nu e grav, e chiar foarte bine? Răspuns: Da, este.
      Şi-apoi după două zile, două zile-n care ai sperat, ai zâmbit, te-ai bucurat, medicul să te-ntrebe mirat "cum?!?!Cum adică nu e nimic grav?!?! Din contră e foarte grav, e extrem de grav"? Răspuns: Da, este.
      Şi-ntreb: cum e posibil? Bun, nu am pretenţia ca tu, ca un om strain, să îmi împărtăşeşti durerea si supărarea, dar am pretenţia să nu dai speranţe deşarte, să spui un rezultat, care e scris cu litere citeţe sau neciteţe, pe o foaie de hârtie. Bun, nu vrei să spui rezultatul, nu îl spune, zi-i că nu ştii, dar nu da speranţe aiurea, fă-ţi măcar datoria. E extraordinar de greu să readuci un om pe linia de zâmbet, ştiind prin ce trece şi cu ce se luptă. E extraordinar de greu să îi readuci optimismul unei femei, într-o anumită situaţie, şi, când crezi c-ai reuşit, apare o "chestie". Şi peste toate astea, e extraordinar de greu să-ţi minţi părinţii, dar mai ales să eviţi să te uiţi în ochii unuia, în timp ce perfuzia-i picură-ncet şi să-i spui că e totul bine.
      Şi-ntreb altceva: e posibil să-i spui cuiva "trebuie să faceţi aceasta analiză, dar vă costa 600 ron, pentru că nu este recunoscută Casa de Asigurări, la care sunteţi afiliat"? Omul să alerge de nebun, să scoată hârtii şi hârtiuţe, acte şi foiţe, să trimită, să primească şi-ntr-un final să i se spună " trebuie să plătiţi 600 ron", iar când omul are rugămintea, de a-i spune măcar numele Casei de Asigurări, să i se spună, că nu-i contract cu nicio Casă de Asigurări. Apoi, nu se putea spune din prima, ca să nu mai se piardă atât timp? E posibil? Este.
       Mi-am împărţit timpul, în ultima vreme, între un spital mic şi unul mare. Deşi-n spitalul mic încă se amenajează şi la ferestre încă se vede spuma nefinisată (spital, care-n '94 avea şi Sală de naşteri), atmosfera e mult mai caldă, mult mai primitoare, mult mai încurajatoare.
       Speranţa moare ultima, nu? Mda, dar până atunci, te ucid altele. Încet şi sigur.
       Dacă mai sper? Sper.
       Dacă-s optimistă? Sunt.
       Dacă râd? Râd. Şi pentru asta-s judecată.