O tâmpenie d-a mea

Toată lumea munceşte, toţi au câte ceva de făcut săptămâna asta, cum aş putea eu să fac excepţie? După ce-am petrecut două nopţi minunate (cauza, aceeaşi ca întotdeauna şi v-am zis că-mi ofer serviciile, n-aţi profitat, asta e), m-am gândit că-i cazul să intru şi eu în rândul lumii şi să m-agit. Bun, nimic anormal, doar că mi-a venit minunata idee, de a o pune şi pe ea la treabă, că şi-aşa are serviciu şi chiar diversificat. O oră am stat să văd ce face, o oră în care am urmărit tot, numai că, deşi i-am uşurat munca, i-am aliniat totul, i-am şi cântat, nu s-a întâmplat nimic şi-acum mă întreb, ce rost mai are serviciul ei, dacă tot eu fac toată treaba? De ce se spune serviciu de cafea, dacă ea nu se aruncă singură în ceşti? Ce face ea la serviciul ăsta? Stă şi-aşteaptă să o sorb? Păi, dacă e aşa, vreau să fiu cafea, vreau şi eu serviciu ca ea, că oricum n-am făcut ceva diferit, faţă de alte Miercuri.

Instrucţiuni şi sfaturi utile

Eu aş scrie :
-pe balsamul pentru rufe, pe lângă dozaj, cu litere foarte mari, un avertisment "NERESPECTATUL DOZAJULUI ÎI AFECTEAZĂ PE CEI DIN JUR, DAR ŞI PE DVS"
-pe materialul din care sunt croite perdelele şi pe perdele aş scrie "A NU SE SPĂLA DOAR DE PAŞTE ŞI DE CRĂCIUN"
- la covoare aş ataşa instrucţiuni de batere şi avertismente "DACĂ TOT VĂ E MILĂ DE NOI ŞI NE BATEŢI DOAR DE SĂRBĂTORI, AVEŢI GRIJĂ, PRAFUL VĂ DĂUNEAZĂ ŞI VOUĂ, NU DOAR CELOR DIN JUR"
-la intrarea în biserici aş scrie "DACĂ AI VENIT SĂ AFLI DESPRE CINE CU CINE UMBLĂ, DACĂ A PICAT GUVEERNUL, DACĂ ..." nu intra, nu se găseşte aici.
- la intrarea în cimitire aş scrie "NU NE VIZITAŢI DOAR DE SĂRBĂTORI, NE E BINE ŞI FĂRĂ IPOCRIZIA VOASTRĂ"
-pe sticlele de parfum: "TĂRIA ŞI CANTITTATEA NU ÎNLOCUIESC IGIENA"

Poza numărul trei

Prima cădere:

Poza de Miercuri

Primul a fost cornul, al doilea caisul:












urmează zarzărul.

Poza numărul doi

Căratul crucii:

Întrebări tâmpite

Printre cele mai tâmpite întrebări (în afara celor existenţiale, ale mele, care au alt context) mereu mi s-au părut următoarele două:
Prima: să întrebi un copil "pe cine iubeşti cel mai mult?Pe mama sau pe tata?". Mi se adresa şi mie întrebarea, dar am fost un fel de "Denis, copilul problemă", într-un alt mod şi nu mă puteam abţine, răspunsurile mele variau, ori spuneam adevărul (foarte rar, pentru ca aveam impresia că-l jignesc pe celălalt), ori spuneam "pe amândoi la fel", "bunicii", "pe sor'mea". Numai că răspunsurile mele nu mulţumeau aproape niciodată, aproape de fiecare dată primea replica "minţi, că pe H mai mult". Acum, dacă ştiau, de ce pierdeau minute preţioase să mă întrebe?
A doua: "uite asta/ăsta e nepoata/ul tău, o/îl iubeşti?". Ori au impresia că omul e chior şi are nevoie de indicaţii, ori sunt cretini şi au nevoie de confirmare, pentru asta. Cum să întrebi un bunic, dacă îşi iubeşte nepoata/ul?

O floricică specială

Am primit o floare, sub formă de premiu, acum o săptămână, dar din motive tehnice, abia azi, pot scrie despre asta. Floarea am primit-o de la Cris-Mary, căreia îi mulţumesc din suflet. Mulţumirile le ştiţi deja, din alte postări (dacă doriţi să  le recitiţi o puteţi face aici), aşa că trec direct la îndeplinit regulile, care-s următoarele:
Să postezi premiul (ai văzut floricica, da?)
Să premiez încă 12 prieteni (asta e greu de ales, dacă m-aş gândi în stiulul propriu aş premia nişte priteni oarecare, că nu spune nimic de bloggeri, dar oricum nu-i ştiţi şi-mi dau şi eu seama ca nu se referă la ei). Numele extrase în urma tragerii la sorţi au fost:
- badpisi 
- cristian (poate o sa pot recomenta şi eu cândva)
- culian
- darias 
- [D][S][N]
- grapefruits
- iculici
- La Ionică (inclusiv artemis, da?)
- Lillee
- madMe
- Mitză (pot să-ţi trimit floricele, prin păsărici?)
- Titanya
Premii merită toţi cei pe care-i citesc, inclusiv, cei ce nu ştiu că trec pe la ei. Leapşa nu trebuie neapărat preluată, deşi eu v-am oferit floricica (sau n-am voie să fac asta?) şi premianţii au fost trecuţiîn ordine alfabetică.

Muzică de Marţi (13)

Întrebarea altuia

Recunosc că-s vinovată şi-au început toţi să se întrebe şi să mă întrebe lucruri trăsnite. Astăzi din ciclul "întrebările altuia" (care a mai avut întrebări p-aici), aştept răspuns la "clătitele de ce se numesc clătite? Le clăteşte cineva în apă?"

Ca o urare

Nu mă pricep să fac urări, nu sunt capabilă să fiu altfel, mereu urările mele au fost aşa: "vă doresc vouă, ceea ce-mi doriţi voi mie" şi nici acum n-o să mai schimb, mai adaug doar că vă doresc Paşte Fericit, aşa cum credeţi că îl meritaţi fiecare. O săptămână uşoară şi nu fiţi mai buni că vin sărbătorile, fiţi aşa cum vă doriţi, nu vă schimbă cu nimic bunătatea doar în ajunul sărbătorilor. Nu mergeţi la Denii, pentru că dă bine în ochii vecinilor, mergeţi doar dacă simţiţi. Nu daţi bani pe lucruri inutile, pe care oricum o să le aruncaţi apoi, nu vă faceţi stocuri de mâncare şi băutură, nu mai suntem ca acum câteva zeci de ani, pe când trebuia să stăm la cozi, să avem ceva delicatese.
Gata, că lista asta cu nu eu o pot continua la nesfârşit. Fiţi voi şi atât, e Paştele şi Paştele nu înseamnă doar băutură, mâncare, chefuri, mesaje cu urări, către persoane, pe care nu le-ai văzut de secole (poate unii nu mai au nici măcar numărul respectiv), ci înseamnă cu totul altceva.
Doar săptămâna asta o să fie o poză, pentru fiecare zi,urmând ca Sâmbătă să fe puţinmai multe.

Nu daţi banii pe prostii

Nici nu ştiu la ce categorie pot înscrie asta, nici nu ştiu dacă o pot numi mândrie, fală, datul banilor pe prostii, ajutorul prosperării unei firme (atât timp cât cumperi ceva, normal că ajuţi la dezvolatrea celor ce produc ceva-ul, nu?), dar eu nu înţeleg agitaţia dinaintea sărbătorilor. Evit să ajung prin centrele comerciale în zilele premergătoare sărbătorilor, ştiu că trebuie să ajung în plin centrul oraşului, tocmai în ziua de Joi, dar sper să scap repede, ţinând cont că n-am nicio clipă gândul de a cumpăra ceva, dar tot am văzut în Carrefour, acum două săptămâni, o ciudăţenie (pentru mine şi cei, ce ma însoţeau) şi nu pot să pricep de când şi de ce se face pom de Paşte? Care e senzaţia, ce se simte în momentul în care asamblezi un copăcel, dintr-un carton, ca să pui ouă în el? Şi ce senzaţie poate da iarba aceea de hârtie? Stai la oraş? Care-i baiul? N-ai voie să rupi iarbă din parc? Nu-i problemă, o poţi rupe din orice şanţ de la marginea oraşului şi nu-ţi va zice nimeni nimic. Stai la sat? Ai atâtea posibilităţi di a face decoraţiuni de Paşte, dacă doreşti, încât eu chiar nu văd utilitatea pomului de Paşte.

Sunt dobrogean, bucovinean... ori sunt român?

Ne mândrim, ne batem cu pumnul în piept la 1 Decembrie şi la 24 Ianuarie, ne iubim, ne respectăm. Nu, nimic din toate astea nu-i adevărat, pentru că, dacă eşti atent în jur ai să auzi tot felul de discuţii, cum că moldovenii sunt proşti, moldovencele sunt frumoase, ardelenii sunt calmi, poate prea calmi, bănăţenii sunt mândri şi zgărciţi, oltenii sunt ambitioşi şi iuţi, muntenii sunt săraci şi au un limbaj deosebit. Probabil sunt mult mai multe descrieri, dar cine le-a făcut? Cei ce spun despre buzoieni şi bucovineni că sunt moldoveni? Nu-mi plac generalizările de niciun fel, dar astea cu atât mai puţin, eu incă mai cred că suntem români şi trăim în România (nu rromâni şi nici o altă denumire a ţării). Dacă nu s-ar vorbi cu accent v-aţi da seama despre cineva că nu-i din regiunea voastră? Nu cred, dar e de ajuns să se deschidă vreo discuţie pe vreun site, prin vreun parc, oriunde, unde nu toată lumea-i de acord, că deja o să se audă tot felul de epitete adresate de la unul la altul. Nu mă credeţi, uitaţi-vă în jur sau pe site-uri şi o să rămâneţi surprinşi de limbajul folosit contra unora, doar pentru că sunt din altă regiune.
O perioadă am locuit într-o altă ţară, în care cei din Sud nu se înţelegeau cu cei din Nord, dacă vorbeau în dialect, se uitau unii la alţii şi la un moment dat, cel mai inteligent spunea "n-ai vrea să vorbim limba noastră, nu înţeleg nimic din ceea ce spui". O ţară în care eram întrebată aproape zilnic "eşti româncă?", iar la răspunsul afirmativ mi se spunea "şi eşti din Sud, că se vede". Nu ştiu cum au ajuns la concluzia asta, dar ştiu că la vreo 3 luni, în locul unde lucram s-a mai angajat o româncă, din Sighişoara, mi-era milă de ea, avea doar 18 ani jumate şi alesese să plece la mii de kilometri depărtare, doar ea ştie de ce (atunci spunea că din dragoste, dar dragostea aia n-am înţeles-o, nu că aş înţelege alta, numai că ea după vreo 2 luni după şi-a început altfel de iubiri), la pauză o chemam să mănânce cu noi, mânca doar pâine cu untură (pentru unii asta e o mâncare specială, pentru că au mâncat de mici, dar ea mânca de foame) şi-am asistat într-o zi la o discuţie între ea şi alţi români, prin care spunea că româna pură se vorbeşte numai acolo, în regiunea lor, că noi vorbim stricat. N-am contrazis-o şi nici n-am să contrazic niciodată pe nimeni, e părerea fiecăruia, numai că tot în aceeaşi zi mi-a spus "ţâpă şi tu mărul ăsta". N-am ştiut până atunci expresia şi-am început să râd şi să ţip la restul de măr. Să vă spun că au râs şi ceilalţi apoi, cred că nu mai este cazul. Recunosc, sunt regionalisme şi expresii de care habar n-am, dar asta nu mă face să cred că oamenii aceia sunt alte naţii.
Avem pretenţia să ne înţeleagă alţii, să ne accepte, dar noi nu suntem capabili să ne acceptăm între noi şi câteodată asta o văd şi ei, alţii. Eram sătulă de aceleaşi discuţii zi de zi, de aceleaşi întrebări adresate de doamnele din respectiva ţară civilizată, întrebări care nu-şi aveau rostul, despre curăţenie, despre igiena corporală şi multe altele, urmate apoi de inevitabilul şi neînţelesul pentru mine şi în ziua de azi "cum?!Faci baie şi azi?Păi, parcă ai făcut şi ieri", aşa că apelam la salvatoarele căşti. Numai că erau zile în care căştile stăteau de formă în urechile mele şi era aşa de simplu să-şi dea seama, pentru că la nici 50 de centimetri de locul în care lucram, aveam un radio deschis şi fredonam (lălăiam) şi melodiile, dar ele erau preocupate de alte discuţii, mult mai interesante, despre viaţa altora. Un singur om aflase adevărul, pentru că-mi tot urla în urechi, că vrea să-mi spună ceva şi i-am arătat că mufa căştilor stătea doar aşa de formă în buzunarul meu. Ştiţi care-i culmea, că ceea ce vroia să-mi spună era "dacă nu asculţi nimic, tu nu o auzi pe românca asta ce zice de tine?". O auzeam şi-am auzit-o mult timp, până într-o zi, când am invitat-o să asculte şi ea muzica din căştile mele. De atunci am auzit-o vorbind despre altceva, dar eu n-am mai fost inclusă în discuţiile ei.
Repet, nu suntem capabili să ne înţelegem între noi, dar vrem asta de la alţii. Nu contează ce suntem, atât timp cât suntem oameni.

Râsul de Luni

Mi-e bine aşa

Şapte zile fără el şi mă simt minunat. Oricum. de când a apărut în viaţa mea, o lună pe an îi dădeam pauză. Azi am apelat la ajutorul altuia, pentru a face o urare, fiind singura posibilitate şi-am înţeles în sfârşit, de ce se sperie lumea de felul cum răspund la telefon, pentru că mi s-a răspuns identic şi-am crezut pe moment, că-i mai bine să închid, dar n-am făcut-o. Oricum de la ultimele aventuri cu el, mi-am notat undeva pe o agendă cinci numere importante şi atât. Scriu, despre telefonul mobil, celular, nelipsit sau cum vreţi voi să-i spuneţi. E minunat fără el şi nici măcar nu-i duc dorul.

Invenţiile altora

Invenţia asta m-a distrat foarte mult, pentru că deja mă gândesc la bărbaţii, ce vor cumpăra rujul, pentru a-l dărui, dar instrucţiunile le vor păstra pentru ei.
În schimb invenţia asta îmi demonstrează încă o dată, că omul nu mai are timp de nimic.

Duminică egal poezie

Regresăm

Adrian Paunescu

Nu-i nimic, e-n regulă,
mai aşteptăm două sute de ani,
ce-o să fie, un biet accident istoric,
o socoteală matematică greşită,
suntem în Estul Europei, nu uitaţi.
Ruşii, da, Maghiarii, da,
Polonezii, da, Bulgarii, da,
noi, nu, noi nu, noi nu progresăm,
că se interpretează,
când nu voiau vecinii,
noi nu puteam, n-aveam voie,
când vor vecinii,
nu vrem noi, n-avem nevoie,
asta e, aşa suntem noi, ai dracului,
daţi în Paşte, asta e, daţi în Paşte,
nu-i nimic, e-n regulă,
mai vedem noi, mai vedem,
aveţi răbdare, nu bateţi din picioare,
nu vă pripiţi
noi regresăm cu plăcere,
noi regresăm cu talent,
noi nu ne luăm după nimeni
decât când regresează.
Două sute de ani! Atât!
Aveţi răbdare, nu chemaţi salvarea,
nu exageraţi, nu cricniţi,
regresaţi cu noi!

Înapoi, marş!

Un fel de fazan modern

Anticalofilul spune asta:

"Important:
- leapşa se predă fără link, nu mă interesează cu câte puncte aş fi crescut dacă aveam link în postare (şi vă rog să procedaţi la fel);
- leapşa se predă doar unui bloger;
- continuarea ta să aibă legătură cu ce ai citit doar de la blogerul precedent;
- se trece fiecare la final, ca să se ştie pe la cine a trecut leapşa;
- la al douăzecilea bloger leapşa se opreşte(ultimul mi-o predă mie);
- la final o să preiau toate continuările şi să vedem rezultatul;
- continuarea să nu depăşească 5-6 rânduri."

După ce a plecat de la el, a trecut pe la următorii:Neamţu,FLN, Pavel, Realbadpisy,Casatorita, BlackCatPovestea , Darias, Dan Gheorghe, Lillee şi-acum cică e la mine, cu toate că ştiu sigur ca am mai citi prin alte locuri, iar după cum au predat ceilalţi s-ar putea să fi trecut de blogul 20. La final o să iasă o mare harababură, dar să se descurce Anticalofiul, că el a avut ideea asta, eu trebuie să preiau doar de la Lillee, iar ea spunea:

"-Uite ce m-am gandit ( continua blonda ). Ce ai zice daca am merge in Bamboo? Batranelului i se lumina fata si un ranjet malefic i se instala pe buze.

Zis si facut.

Nici nu ajunsera bine ca deja toata lumea ii dadea tarcoale batranelului, care se simtea in largul lui. Era foarte schimbat…parea ca este familiarizat cu locul acela…pana si gesturile-i erau altele. Fetele nu intelegeau ce se intampla, de unde schimbarea asta a batranului... Dintr-un om simplu si rusinos parea acum un magnat.

La un moment dat un domn se apropie:

-Vai domnule Iri…ce onoare sa va avem in aceasta seara aici. Dar domnisoarele (....)"

Şi-acum ar trebui să am imaginaţie, să dezvolt, îmi pare rău, dar Bamboo, Iri nu-mi dau niciun fel de imaginaţie, aşa că aş aprecia, dacă la final n-aş apărea în povestea asta.Doar atât am de zis:

...cine sunt?

Dacă vrea şi fără nicio obligaţie, leapşa asta sau ce e, o poate prelua Culian.

Consideraţi ca nu mi-am făcut tema, că sunt o distrugătoare de lepşe, tot ce vreţi voi, îmi pare rău că te dezamăgesc Lillee. Asta pentru mine e ca fazanul acela, doar din litere, ca într-un final să iasă o propoziţie şi de fiecare dată iese exact ce nu-şi doreşte, cel de la care pleacă.

La Multi Ani

La Multi Ani de Florii, celor ce se numesc Florin sau Florina, celor cu nume de flori, celor ce nu au nume de sfânt şi copiiilor din flori (chiar dacă au 50 de ani, tot copii din flori se numesc, nu ai să auzi niciodată "oameni din flori"), dar azi se spune că-i şi ziua lor.

LA MULTI ANI ICULICI:

2 în 1 şi alcool

Pregătiţi pixele, telefoanele la îndemână, dacă n-aveţi numărul de la niciun tabloid, faceţi repede rost, că azi dau din casă.

Nu, de ce aţi plecat cu toţii? Reveniţi, că glumeam, nu-i nevoie să căutaţi niciun pix, nu interesează pe nimeni cum s-a matolit FJ13 prima dată, dar o să citiţi şi pentru asta să-i mulţumiţi Lillee-ei (cum se articulează? Că lui Lillee parcă nu-i bine) şi lui Culian. Mă fofilasem eu uşor de la Lillee, că nu a făcut nominalizări, dar de Culian n-am scăpat.

Prima dată, când m-am ameţit, a fost pe la 10-12 ani, când împreună cu MIRC şi la îndemnul lui am băut o bere amândoi, asta în timp ce toată lumea îl căuta pe MI, prin Paralela 45 şi-a doua oară, pe la 20 de ani, dintr-o bere neagră (detalii, dacă vă interesează, despre "aventurile" astea, găsiţi în comentariu pe blog la Lillee).

Era o perioadă, în care beam vodkă şi nu aveam nimic, dar de la un pahar de bere simţeam cum mă lasă picioarele (aceeaşi senzaţie o am şi acum de la bere, tocmai d-aia beau doar fără alcool). Şampania mă ameţeşte repede şi dacă mă gândesc acum, ultima oară când m-a ameţit m-am apucat de dat sfaturi utile şi-am trimis cel mai nebunesc mail, dar am dat vina pe alieni a doua zi şi mi-am înghiţit şi omuşorul, nu doar limba, când am văzut persoana faţă în faţă. Înclin să cred că ştiu să mă opresc la timp, şampania am băut-o la mine în casă, dar am văzut femei băute, nu ameţite, femei ce abia se ţineau pe picioare, femei ce au sfârşit vomând în maşini, ce şi-au odihnit capul într-o salată. Mi s-a părut jalnic. Ca să va spun doar o povestire d-asta, acum 6 ani o ea se desparte de un el, ambii fiind colegi de serviciu cu noi, bineînţeles că asistam la plânsul amândurora (ea a recunoscut apoi că nu ştia de ce plânge şi că da, e vinovată, pe el îl iubea spunea, dar de întreţinut o întreţinea un italian, ceea ce nu ştiam atunci) şi trebuia să-i consolăm noi. Era ora de plecat acasă, când ea a început să plângă şi s-aud aceleaşi lamentări şi-am propus să merg eu acasă, să-mi iau haine de schimb şi să merg să înnoptez la ea, pentru ca adoua zi să revenim împreună la serviciu. Nimic anormal, până aici, am mers, am revenit, mai convinsese încă pe una, deci în total eram trei, numai că pe drum şi-a exprimat dorinţa de a merge într-un bar şi-uite aşa m-am trezit în centrul Ploieşti-ului într-un bar, cu două ele, cea suferindă jucând darts cu barmanul, cealaltă plecată la wc de 20 de minute, wc situat la 2 metri de masa noastră şi eu cu mii de întrebări: cum naiba suferă prima? Ce face a doua atât în wc, doarme? Cum le duc acasă? Că-mi era milă să le las acolo. Dilema wc-ului rezolvată, scăpase hârtia pe jos şi a stat să o înfăşoare la loc, singura persoană la care m-am gândit că pot apela a fost directorul firmei, ce a fost de acord ca şoferul să treacă să ne ia şi pe noi. Am ascultat apoi tirada de înjurături a şoferului, că el trebuie să ocolească pentru noi, dar i-am zis să mă înjure după (după ce mă duce şi pe mine acasă, că nu vroiam decât să le văd în siguranţă şi să mă întorc, deja văzusem cât suferea). Stabilit totul, de la bar, până la BCR, de unde trebuia să ne ia, nu erau decât câţiva metri, am plecat printr-o mare de fulgi şi o zăpadă ce ne ajungea până aproape de genunchi. Aveam un palton negru, ce mi se părea imens de greu, două matracuci agăţate de mine şi mă gândeam cum am să apar în faţa mamei fetii, deja mă vedeam zicând "săru'mâna tanti, e prima dată când mă vedeţi, dar am mai vorbit la telefon, am venit să vi le predau p-astea două întregi, dar eu mă duc la mine acasă, că mi-a ajuns seara cu ele". Ce credeţi ca am scăpat? Nu, că dintr-o dată pe cealaltă, nesuferindă, au apucat-o necesităţile şi-n plin centru, aproape de miezul nopţii, ea s-a gândit că locul cel mai portivit e trotuarul, deşi ne aflam încă la poarta barului. Acum am găsit şi utilizare paltonului, paravan să nu atragă privirile oamenilor normali. Şi ca totul să fie extraordinar s-au gândit ambele că n-are rost să mai mergem cei câţiva zeci de metri spre locul de întâlnire, când staţia era vis-a-vis şi-autobuzul tocmai se pregătea să plece. Uite aşa m-am trezit într-un autobuz plin de ţigani (sau romi, cum vrei să le spui, îmi place mai mult ţigan şi cunosc ţigani cărora, dacă le spui rromi se supără), fără bilet şi îndreptându-mă spre unul dintre cele mai colorate cartiere ale Ploieşti-ului. Cel mai fericit din toată afacerea asta, a ieşit şoferul, n-a mai fost nevoit să ocolească. Da, ştiu, probabil trebuia să le las singure şi eu să mă reîntorc, dar eu încă mă gândeam că-n cartierul în care locuiau, românii sunt minoritari.

Play-R ştiu sigur ca am scris şi despre ceea ce mi-ai predat tu, dar nu găsesc pe nicăieri. Scuze, când am să găsesc link-ul, am să îl adaug.

Pentru unii oameni

Locuieşti la casă, locuieşti la bloc, în cort, într-un apartament nu contează ce confort, într-o vilă, ce se învârte după Lună şi te gândeşti că poate îţi lipseşte ceva, nu material, ci un animăluţ, nu contează că-i un căluţ de mare sau un dragon de mare de tip frunză, important e că ţi-l doreşti. Îl cumperi sau îl primeşti cadou,nici asta nu contează, eşti cel mai fericit om, te joci, îl speli, îl iubeşti, îi dai să mănânce, vaaai câtă bunătate, numai că într-o zi descoperi că animăluţul e pe cale să îţi umple locuinţa cu alte animăluţe şi-atunci bunătatea şi dragostea sunt înlocuite de întrebarea "dar ce să fac eu cu atâţia?" şi te gândeşti cum să scapi de surplusul ce o să-şi facă apariţia (surplus, spun eu, tot din vina ta, că există posibilităţi, prin care poţi stopa), când dintr-o dată îţi vine minunata idee de a-i duce undeva, unde bănui că sunt hrăniţi şi poţi să dormi mai apoi liniştit/ă că ai făcut o faptă bună, nu?

Greşit. Nu suport oamenii ce-şi abandoanează animalele. Puteţi să-mi spuneţi că:

- poate nu suportă să-i vadă la bătrâneţe cum se sting, nu cred asta, pentru că ar însemna că nici rudele nu le poţi vedea bătrâne aşa că hai să le abandonăm şi pe ele.

- că sunt o grămadă de câini vagabonzi, ce au muşcat oameni. Da, există, dar mulţi au ajuns în situaţia aia, tot din cauza oamenilor. Am fost şi eu muşcată, de un câine, eram prea mică, n-am ştiut şi m-am dus să-i văd copiii şi-atunci i-a apărat cum a ştiut. Sunt centre unde-i poţi duce, fără să-i abandonezi pe stradă, dar nu, c-aşa-i mai simplu.

N-ai cu ce să-l creşti? Nu ţi-l lua, poate are altul, dar nu-l abandona, n-ai suflet, dacă:

-p-amărâtul ăsta l-ai abandonat astă iarnă, când erau -17 grade afară:
sau de ăştia ai scăpat acum:

Nu-ţi lua un animal, doar pentru că aşa-i cul, sau doar să te distreze el pe tine, ia-l pentru că simţi şi fii pregătit să-l ajuţi şi tu pe el, când nu se simte bine.

A sosit ziua dreptăţii

Nu-i nevoie să vă spun că la noapte se trece la ora de vară, că o ştiţi şi voi, precum nu-i nevoie să vă spun că diseară se sting luminile pentru "Ora Pământului". Acum, credeţi voi că doar ora aia salvează Terra? Sunt mult mai mulţi factori şi suntem capabili de mai mult, dar nu, de ce să merg eu drept, dacă Gheorghe merge strâmb? De ce să fac eu ceva, când alţii n-o fac? Aaa, da, bun, dă bine să apar la tv sau cine ştie pe unde, cum că "băăăă eu sting lumina, salvez planeta, fă-o şi tu", dar ceea ce nu ştii tu e că o sting că plec d-acasă prin cluburi sau alte locaţii, nu că aşa simt.

Faceţi ce simţiţi, nu doar că aşa-i la modă, nu doar ca să fiţi ca alţii, fiţi voi şi-o să fiţi mai fericiţi, că oricum capra vecinului trăieşte şi dacă nu vreţi voi, oricum bârna rămâne în ochi, chiar dacă se vede mai bine paiul din ochii altora.

Ceea ce vreau să vă spun, chiar dacă nu doreaţi să aflaţi, e că mă simt fericită. E plăcut să vezi, cum după ani de zile, de sunat şi iar sunat şi întrebat în legătură cu desele întreruperi de furnizare a energiei electrice şi nemaipomenitele răspunsuri (printre care şi cel cu păsările), cineva face dreptate. Da, ştiu că nu-i frumos să râd de necazul omului, dar câte zile am fost nevoiţi să apelăm la baterii şi câte nopţi la lumânări sau lanterne, plus că n-am să uit revelionul, aşa că m-am/ne-am simţit minuant, când în toiul petrecerii celor de mai jos, dintr-o dată s-a făcut linişte şi s-a repetat de vreo 3 ori. A fost pentru prima dată, când ne-am bucurat că se întrerupe curentul electric:

Folclor de Sâmbătă

Prima dată

Ţi-aminteşti când ţi-ai făcut prima dată mama să plângă? Eu nu, dar mi s-a spus. I-a trecut între timp, dar a plâns câteva zile, acum zeci de ani.

Alta

Cică acum nişte zeci de ani, dintr-o mare fuziune între MI şi MM ia naştere CVC şi crescu ea normal, ca toţi copiii din vremea aceea, că nu era nici Ileana Cosânzeana să-şi dea ochii, peste cap să-l vrăjească pe Făt Frumos, pentru a-i spune secretul dezvoltării lui, câţi alţii in zece, nici Prâslea Cel Voinic. Ce a însemnat creştere normală? Păi, într-o ordine necronologică, am putea enumera: mersul la vânătoare, cântatul (aţi putea citi şi urlatul, că nu-i mare diferenţă) Joi în drumul spre căminul cultural, fotbalul, tenisul de câmp, trombonul, dar mai ales mersul în fiecare Sâmbăta la Cinema Patria şi faptul că mă apăra (sau eu pe ea?) pe străzile pline de indieni, până ajungeam la autogară. CVC are un frate, MIRC, eu am o soră, CD, cronologic a fost întâi CD, CVC, MIRC şi eu, ce n-am înţeles niciodată şi nici nu cred că am s-o fac vreodată e: de ce oare CVC în nopţile în care lipseau de acasă ambele tabere de părinţi, nu putea dormi, dacă nu eram şi eu la ei? Ce curaj puteam să-i dau eu? Habar n-am, că eu în cazuri d-astea, dau şi fug, că de ţipat ştiu că o fac degeaba. De CVC mă leagă multe, n-am timp să le scriu p-aici, dar n-am să uit niciodată cum n-am dormit de teamă că o să am crampe la stomac (habar n-aveam ce-s alea şi mă gândeam că mă trezesc cu cine ştie ce monstruleţi), atunci când copilul malefic, Dana, m-a obligat să-i dau dublurile la guma Minti, pe care i le promisesem lui CVC. Şi tot din categoria de neuitat face parte şi chinuitul escaladării unui pom, ca apoi MIRC să ne facă ditamai surpriza, precum şi faptul că a trebuit să parcurg aproape 2 km între ea şi copilul malefic şi s-asist tot drumul la o discuţie, în care tema era dacă Fritz e nume de neamţ sau de german. Nu, aşa ceva nu se uită, mai ales, când ambele te ţin de mânuţe şi nu ai timp să deschizi gura să îţi spui părerea.

Şi vremea trecu şi CVC crescu şi-ntr-o zi a apărut Babaul din cisternă (sărbătorit şi el pe 15, dar n-a fost zi în Martie să nu fie vreun sărbătorit). Ce-a făcut, ce-a învârtit, cum şi-a fâlfâit el ochii, că dintr-o dată, într-o seară "ia-ţi mireasă ziua bună" şi şi-a luat.

La Multi Ani CVC!!!!!!!!! Eu acum ţi-aş dedica aceeaşi melodie ca lui MIRC, dar nu ştiu de ce am o bănuială, că o să te binedispună asta:

Bancul de Vineri

Un politit opreste pe unul fara centura de siguranta:
- Ba', iti dau o amenda acuma daca nu imi raspunzi corect la doua intrebari, de nu-ti mai revii!... Auzi, fii atent la problema: doua faruri..., noaptea..., viteza mare...; ce e?!?
Soferul:
- O masina!
Politistul:
- Da, ma' da!... Dar ce masina? Ca poate sa fie un Ferrari, un Lambogini, un Mercedes!...
- ?!?...
Politistul:
- Bine ma', nu stii! A doua intrebare: un far..., noaptea..., viteza mare...; ce e?!?
Soferul:
- O motocicleta!
Politistul:
- Da, ma', da!... Dar ce motocicleta!?? Ca poate sa fie Kawasaki, Suzuki, Harley Davidson!...
Soferul, vizibil disperat:
- Si daca eu va pun dumneavoastra o intrebare si nu stiti sa imi raspundeti corect, scap de amenda?
- Da, ma'!... Ia zi-i!...
- Pai, mergeti cu masina si pe partea dreapta a drumului vedeti o domnisoara; fusta mini..., frumoasa..., fardata..., rujata..., se joaca cu geanta in mana!... Ei, ce e?!?
Politistul:
- Pai, e o curva!... Soferul:
- Da, da!... Dar poate sa fie sotia ta, mama ta,sora ta!...

Pleci, dar unde?

Dacă femeile îşi fac bagajele şi pleacă la mama, bărbaţii pleacă la tata? Sau femeile, de ce nu pot ameninţa şi cu plecatul la tată? Să presupunem că după o discuţie cu nemernicul, nenorocitul, măgarul şi alte epitete asemănătoare, ei îi sclipeşte la un moment dat minunata idee, de a ameninţa cu plecatul, n-ar suna mai ameninţător "plec la tata"? Vă daţi seama ce idei s-ar naşte în capul lui "la tata? Pfff, cu soacra o rezolvam cu o floare, un parfum, dar cu socrul ce mă fac? Presimt că nicio sticlă de pălincă n-o să-mi fie de ajutor".

Mă opresc aici cu dezbătutul acestei probleme, deşi imaginaţia mea are o mulţime de răspunsuri, dar ca să fiu drăguţă, ceea ce mi se întâmplă foarte rar.

Azi cântă cucul

Azi e azi, că doar nu o să fie mâine, dar azi se mănâncă peşte şi asta nu înseamnă să devenim cu toţii canibali să-i atacăm pe cei, ce stau în spatele anumitor fete. Nu, azi se mănâncă peşte, pentru că azi e Buna Vestire sau Blagoveşteniile, în calendarul creştin-ortodox, fiind cunoscută şi ca ziua cucului, pentru că astăzi se aude pentru prima dată cântecul lui. Ce m-amuza treaba asta, de câte ori auzeai cucul cântând, se spunea că atâţia ani mai ai de trăit (dacă nu stai bine cu auzul ce faci?) sau fetele şi flăcăii îl întrebau pe cuc "cucule voinicule/Câţi ani voi mai avea/Până când m-oi însura/mărita" şi-n funcţie de câte cucuituri (dacă nu ciripeşte şi-şi spune numele, putem spune că el cucuieşte?, precum pupăza pupuieşte sau pupăzeşte?- nu există cuvintele astea, întrebări nebune d-ale mele) spunea, îşi dădeau seama cât mai dura. Dacă tăcea, era semn că fericitul eveniment se întâmpla în anul respectiv. Mult mai amuzant mi se părea că unii mai credeau că ramura, pe care a cântat cucul, trebuia tăiată şi pusă în scăldătoarea fetelor, pentru a nu le ocoli uristul. Şmecher cucul ăsta, nu se încurcă el cu un fir de busuioc, vrea o creangă întreagă (n-are rost să spun cum îmi imaginez copaci întregi în băi, că deja mă simt în filmele de groază).

Şi tot azi se mănâncă mici, se bea bere, d-astea, d-ale românilor, dar nu-i obligatoriu, doar că e şi ziua poliţiei şi-i musai să o sărbătoreşti într-un fel (pentru că staţi ascunşi acolo, în umbră, pentru voi 3, am o melodie aici ... e că v-aşteptaţi la altceva? Nu, că mi-s cuminte, "De ziua ta" de la Paraziţii v-o dedic zilnic)

Şi-ncă ceva, acum nişte mii de ani, tot azi, Traian pleca din Roma să cucerească Dacia.

Citatul de Joi

"Niciun animal nu îşi pune întrebarea dacă viaţa lui are sau nu sens, pe când omul, o face! "- Viktor Frankl

Şi lista continuă

La Mulţi Ani DOAMNĂ şi da am acelaşi răspuns "fac bine", chiar dacă ai să mă întrebi iar "tot bine?", răspunsul e acelaşi "probabil fac şi rău, dar nu conştient", hai înca o data La Mulţi Ani de la surorile Kessler, cele adevărate, nu eu :)

Ai zâmbit azi?

Am întâlnit oameni veseli şi oameni trişti. Oameni,ce aveau motive de bucurie, dar nu ştiau să profite de ele, căutând mereu lucruri materiale cu o mult mai mare valoare, dar şi oameni, cărora viaţa le-a făcut tot felul de suprize neplăcute şi au ştiut să se bucure, oameni optimişti. Poate cei mai optimişti au fost următorii:
Pe Bogdan l-am întâlnit acum câţiva ani, pe când începusem activitate în locul, despre care am scris acum câteva zile. Prieten foarte bun cu şeful ne vizita aproape zilnic, până într-o zi când a dispărut şi n-am mai ştiut nimic de el sau de iubita lui. Am crezut că, datorită noului loc de muncă nu mai are timp de noi, până într-o altă zi, când şeful ne-a anunţat "azi vine Bogdan pe la noi, să nu vă miraţi cât e de slab, are cancer". Atunci mi-am dat seama că nu contează câte şcoli ai, dacă eşti cretin rămâi cretin o viaţă, pentru că Bogdan a venit, n-a întrebat nimeni nimic, dar aşa cum am observat eu, că se fereau de el, aşa a observat şi el şi mi-a spus-o "heii, tu nu ai treabă în celălalt birou?" Iniţial am crezut că are să le spună ceva doar lor şi-am zis că ies în balcon şi revin, dar nu asta era ideea lui ,că a continuat "nu m-am îndobitocit, m-am procopsit cu o boală doar şi nu o împrăştii prin respiraţie, că, dacă era aşa nu mai ieşeam eu din casă". Nu m-am simţit de multe ori, aşa cum m-am simţit atunci, dar mi-am dorit să nu fi auzit cuvintele alea şi mi-a fost lehamite, de o parte dintre colegele mele şi tot el a fost cel, ce mi-a zis "hai lasă, nu te oftica, priveşte partea bună, nu mai eşti singura persoană slabă de pe aici".Vizitele lui au reînceput să fie zilnice, nu-l întrebam niciodată nimic, despre tratament, despre viaţa lui, ştiam că făcuse citostatice, pe care i le plătise mama şefului (femeia asta nu numai că a fost mai mult decât o mama pentru el, dar pentru mine e o DOAMNĂ şi-am admirat-o mereu, nu doar datorită faptului că nu s-a folosit de numele ei niciodată, ci pentru că e OM), ştiam că iubita îl părăsise la aflarea veştii, ştiam că mama lui ..., în schimb îl întrebam "de câte ori ai zâmbit azi?" sau "mai mergi la Jazz Cafe?" şi-i ştiam şi răspunsurile "dacă zâmbesc acum, consideră că am zâmbit pentru toată ziua şi da, încă mai merg" şi râdeam toţi. Avea un har, de a aduce bunadispoziţie, chiar şi-n momentele, în care se simţea groaznic. Ţin minte, că odată a avut nevoie de nişte reţete, ce auzise că se găseau mult mai departe, decât Cuca Măcăii(eu nu pot folosi expresia Cuca Măcăii, să nu uităm că locuiesc aici) şi şeful s-a oferit să meargă cu el, doar că "unde naiba e Bălţeşti-ul, ştii?", "normal ca ştiu". Şi uite-aşa am închis telefoanele şi firma, în ziua aceea au avut prioritate prietenii, că ne şi spunea "ce vip mă simt, aţi închis tot pentru mine, ce escortă am". Zilnic venea, ne aducea câte ceva, o bomboană, un suc, caramele, poze (poza de la această postare a decupat-o dintr-o revistă şi mi-a adus-o într-o zi), reviste, ponturi noi şi mult optimism. Apoi dintr-o dată linişte, a dispărut iar Bogdan, dar suna zilnic, spunea că e puţin obosit şi-i vine greu să traverseze tot oraşul, ne mutasem şi sediul, dacă nu suna el, îl suna şeful şi-apoi vreo trei zile a fost o mare agitaţie la serviciu şi nu l-a mai căutat.
Era-ntr-o Luni, cu putin timp, inainte de Crăciun, ne întorceam de la Văleni şi-am zis "ce mai face Bogdan? Ultima oară când am trecut p-aici, am fost la Bălţeşti", "diseară-l sun, mâine vă spun" a fost răspunsul şefului şi ne-a spus, Marţi, "m-a sunat mama lui, i-a fost rau, l-a dus cu salvarea la spital, eu am stat acolo toată noaptea, mergeţi diseară?". Ne-am dus, am plătit 3 ron (30000 atunci) pentru o hârtie, ce n-a valorat nimic, deşi aveam multe metode, prin care puteam intra fără să plătim şi degeaba ne-am rugat "haideţi doamnă, suntem prietenii lui, am plătit şi biletul, n-am intrat aşa, vă rugăm" că nu s-a putut, după două ore de pândă, doar şeful a reuşit să intre pentru 3 minute, iar el i-a zis "de câte ori ai zâmbit azi? Eu mor, dar nu-i un capăt de lume, de câte ori ai zâmbit azi?" şi-atât, că apoi am fost daţi afară, deşi ne rugam "haideţi doamnă, dacă nu mai apucăm să vorbim cu el, vă rugăm". Peste câteva ore, pe la 3dimineaţa am primit un sms "nu pot să te sun, n-am curaj, dar de câte ori ai zâmbit azi?" şi-am ştiut că Bogdan s-a mutat, din cartierul în care locuia în cartierul 9 Mai şi peste alte câteva ore am asitat la cel mai greţos spectacol, am văzut cea mai îndurerată iubită, ce-l mângâia şi-i spunea vorbe de dragoste, dar ce folos, dacă în urmă cu ceva vreme îl părăsise? Bogdan a părăsit lumea asta, cu puţin timp înainte de a împlini 30 de ani.
Pe Mirabela am cunoscut-o acum doi ani, era fericită, tocmai aflase că este însărcinată. Avea 21 de ani, se căsătorise de curând şi era fericită. Am revăzut-o anul trecut, era la fel de zâmbăreaţă, se întrista doar când nu-şi putea lua copila în braţe, în timpul sarcinii apăruseră unele complicaţii şi aşa a aflat că suferă de cancer. După naştere a făcut operaţie, mulţi spunându-i mai apoi, că era mai bine, dacă nu se opera, aşa boala a evoluat mai rapid. Mirabela are acum 23 de ani, de 2 săptămâni a renunţat la morfină, are dureri cumplite, dar "asta nu e viaţă, să dormi toată ziua, într-adevăr, îmi dispar durerile, dar adorm şi mă trezesc cu altele. Cât mai am de trăit, vreau să trăiesc, cu dureri cu tot, nu să dorm".

Pe Mama Nonica o ştiu de o viaţă. La sfârşitul lui 2006 şi-a făcut analizele acelea obligatorii, urma tratament pentru diabet, dar ce a citit acolo "suspect de cancer" a împins-o să facă apoi alte investigaţii. Diagnosticul "cancer de col uterin". Au urmat luni întregi de navetă Bucureşti-Ploieşti, tratamente, nopţi nedormite, zile în care a plâns, dar niciodată nu şi-a pierdut speranţa. Are 60 de ani, dar luptă, ştie că are pentru ce, pentru că cineva mereu, când Mama Nonica e plecată la spital întreabă "mami când vine? Eu ştiu că mami e bolnavă şi mi-e bine la voi, dar mami când vine?"

Ai zâmbit azi? Dacă nu, fă-o, sunt persoane, care ai crede că nu au motive, cărora viaţa le-a oferit numai surprize neplăcute, dar o fac, merită, zâmbeşte şi tu.

Poza de Miercuri

făcută acum un an şi care nu se vede prea bine.

Descriere: un câine, duce o sacoşă (dintre câteva zeci, aflate în zonă) plină cu gunoaie la o ghenă.

Tot o întrebare

Poate-mi spune cineva, dacă ştie: musculiţele acelea mici, ce poartă numele de beţive, îşi petrec timpul, pe lângă păhărelele cu licori, dar au intrat vreodată în comă alcoolică?

Muzica de Marti (13)

Ce frumos e omul

"Dintre câte sunt pe lume

Ce frumos e omul

Dacă merit-acest nume

Ce frumos e omul" ( era un cântec la Cenaclul Flacăra, dacă vrei s-asculţi o poţi face aici )

Venind primăvara, p-aici a trecut omul, omul frumos:

Şi astea sunt doar după o singură zi şi doar cele puţine şi ce frumos e omul, nu contează că face parte dintre autorităţi şi nu-i în stare să confecţioneze o ghenă, sau ca face parte dintre turişti şi nu-i capabil să îşi ia mizeriile cu el, e frumos omul, nu? Păcat că unii nu păstrează şi-altceva frumos.

O întrebare mică

Dacă pe bărbaţi îi inspiră o muză, pe femei le insipră un muz?

Râsul de Luni

Amintiri

Am hotărât, vă povestesc. Nu ştiu ce o să iasă, dar sper să înţelegeţi.

Nu mi-au plăcut niciodată oamenii, ce vor să ştie şi ce lapte am băut de la mama, deşi d-abia mi-au reţinut numele. Nici eu nu ştiu, pentru că n-am băut de la mama, ci de la altcineva, aşa că ei de sunt aşa de curioşi? În 2004 m-am angajat într-un loc unde erau nişte oameni minunaţi, dar unde cu o zi înaintea mea se mai angajaseră vreo 3 femei. Prima mea zi de munca a început minunat. După ce mi-am dat demisia de la fostul loc de muncă am zis că să-mi las şi loc de bună seara, că aşa fusesem eu învăţată şi-am rămas încă 15 zile (şi cu demisia asta a fost o întreagă poveste, că nu-mi era acceptată şi a trebuit până la urmă să dau numărul unuia dintre viitorii şefi, să se convingă lumea că mi-am găsit serviciu şi plec l a mai bine) cu râs şi printre care şi o minunată petrecere de 8Martie. Deci, 15 zile au trecut repede, a sosit prima zi la noul loc. Interviul având loc în altă parte, am fost anunţată unde trebuie să ajung, şi, deşi ştiam şi clădirea şi tot ce era prin preajmă, mi-a luat ceva timp să descopăr uşa corectă (acum ce vină aveam eu că la parter, deasupra singurei uşi de acces în clădire, scria "Flori de mireasă" şi eu n-aveam nicio legătură cu ele"). După ce m-am uitat şi-am analizat cam unde ar duce şi celelate scări, am avut surpiza să descopăr că s-a deschis uşa de jos şi-am urcat cu emoţii după mine, cu tot, numai că la biroul la care trebuia să mă prezint, altă supriză: ta dammmm gratii şi un lacăt cât mâna mea. Bun, hai să dau un telefon, ţinând cont, că ştiam că sunt în mutare de la vechiul sediu. Am fost liniştită repede "cum?N-au ajuns nenorociţii?Acum îi sun" şi-apoi mi s-a confirmat "în 3 minute sunt acolo" şi aşa a fost, au apărut toţi trei, ei doi şi-un calculator. Ce ştiam eu, la momentul interviului, că mai era o fată, Dana, cu ei şi că o să mă înţeleg minunat cu ea, numai că după cinci minute petrecute împreună, în care le-am spus pentru a nu ştiu câta oară, că nu bat foarte repede la maşina de scris şi-au râs, că şi-n celelalte dăţi, a apărut o ea. S-a prezentat repede şi-n loc de Diana, am înţeles Dana şi-n mintea mea, după alte 15 minute, deja se născuseră întrebările: cum au dedus ei, că eu o să mă înţeleg bine cu fata asta? O să mă înţeleg, că nu-s pusă pe conflicte, dar nu aşa cum spuneau ei. Au fost un calvar pentru mine, alea două ore, cât au fost ei plecaţi şi m-au lăsat cu năpasta pe cap. Cred că mai avea să mă întrebe în ce bancă am stat la grădiniţă şi ce culoarea au avut primii mei chiloţei. La reîntoarcerea lor, mi-am dat seama că înţelesesem numele greşit, pentru că atunci a apărut şi Dana (şi da, au avut dreptate, ne-am înţeles minunat şi încă o mai facem), numai că, cealaltă tot continua cu întrebările şi nu veneau de la faptul că am fost servite cu Garrone (cine nu-şi doreşte ca în prima zi de lucru să stea la taclale cu şefii la un pahărel de orice? Eu nu, că încercam să mă abţin, s-o apostrofez pe nemernică), ci de la curiozitatea ei, de a afla de unde îl cunosc eu pe ununl dintre şefi, de ne înţelegem aşa de bine şi râdeam, numai noi ştiind de ce. De cunoscut, nu-l cunoşteam, decât la fel, ca pe şi celălalt, d-abia dacă vorbisem de vreo 3 ori, doar că el s-a prins că mă exasperează fata cu întrebările şi-mi alimenta nebunia (acolo ne-am îndemnat timp de 4 ani, unii pe alţii la nebunii, chiar cu ajutorul altora din afară), dar o ştiam pe mama lui. După vreo cinci zile, în care nu era lipsită întrebarea "de unde-l şti"?, ştiind că el a fost căsătorit, ştiind că pe mine m-a chemat într-un timp tdcn, mi-a venit imediat răspunsul "am fost soţia lui" şi imediat am mers în celălalt birou să-mi cer scuze de la el şi să-i spun că n-am mai rezistat. Ce scuze, că a hotărât să o ţinem aşa cât timp se poate. Şi s-a putut vreo 2 luni, deja pe mine mă compătimea, iar pe el îl apostrofa. Pentru că şi el a intrat perfect în joc, zilnic apărea cu o fată nouă, în acelaşi timp servindu-mi şi mie câte o ciocolată (că ciocolata era trimisă de mama lui, pentru noi, fetele, o ştiam toţi, doar ea nu), iar ea avea impresia că eu sufăr în tăcerea. Ajunsesem să vreau să afle adevărul, deja mi se făcuse lehamite, îi dădeam tot felul de indicii, prin care-şi putea da seama, ea nimic şi cred că şi azi ar fi rămas cu ideea asta, dacă într-o zi mama lui, nu s-ar fi săturat de atâtea întrebări şi n-ar fi zis. Credeţi că a înţeles ceva? NU, cine venea nou, prin firma respectivă, era supus unui maraton de întrebări.

Fiţi optimişti

Bun, e Duminică, pentru unii e o zi mai urâtă, decât cea de Luni, e ziua ante mergătoare primei zile de serviciu, pentru mine, Duminica de azi e o zi obişnuită, lucrez, eu am altfel weekend-urile, dar mă tot gândesc: să vă întreb ceva? Să vă povestece altceva ce mi-am amitit, poate până termin de scris asta, mă decid. Până la urmă, când am început să leg literele aici, am vrut să vă spun că nu contează ce zi e, hrăniţi-vă optimismul:

Pentru când

Povestea e scurtă şi poate fi a orişicui, numai că protagonistul are un nume. Îl chema Petre, a ales să plece de mult, de foarte de mult, în capitală şi să-şi construiască acolo viaţa proprie. Au trecut ani, s-a căsătorit, nu a avut copii, a ajuns la pensie şi a fost fericit, până-n ziua în care ea l-a părăsit. A plecat, fără să-şi ia la revedere, pentru că aşa trebuia şi pentru că nimeni nu ştie exact când vine momentul şi el şi-a continuat viaţa, încercând să nu spună nimănui ce-l doare, încercând ca din pensia lui să-şi pună şi ceva de o parte, pentru zile grele... A mai trecut o vreme şi-a strâns ceva, până într-o seară, când a plecat şi el după ea. N-avea copii, dar avea un frate, ce a fost anunţat imediat... Au mai trecut doi ani, fratele s-a gândit să vândă garsoniera rămasă acum goală, numai că diferenţa dintre ei s-a văzut din nou, din comoditate a plătit pe altcineva să strângă ce mai rămăsese, prin casa fratelui. Pentru câţiva bănuţi a acceptat, nu era multă muncă şi nici nu era mizerie, a strâns mai întâi covoarele, au urmat apoi lenjeriile şi hainele, ca la un moment dat să vină şi rândul cărţilor. Astea i-au plăcut cel mai mult, le-a luat pe fiecare în parte, le-a scuturat de praf şi le-a pus cu grijă într-o cutie de carton. Femeie cu frică de Dumnezeu, nu s-a gândit nici măcar o secundă, că ar putea să-şi însuşească banii găsiţi ascunşi într-o carte. Poate că o ajutau cei 600 de dolari, dar n-au tentat-o, nici măcar cele câteva milioane, deşi nu şi-a dat seama că nu mai au valoare şi i-a înmănat proprietarului actual, care nici el nu şi-a dat seama pe moment, abia câteva zile mai târziu a realizat că leii aceia, nu-i servesc, decât ca lecţie.

Pentru că da, leii aceia sunt cei din poză şi dacă n-ai văzut de prima dată, mai aruncă o privire, ai să observi, că sunt milioane, dar sunt lei vechi. Aşadar, vă întreb pe voi: merită să strângi, să spui "lasă că am timp", "lasă că haina asta am s-o port doar la o anumită ocazie", "lasă că mâine am să-mi cer iertare de la N", "lasă că mâine ajung şi la K", lasă, lasă... , dar cât, pentru când şi până când, ştie cineva?

Duminică egal poezie

Primăvara
de Virgil Carianopol

Din somnul orb de noapte-ntunecoasă
De unde-au stat departe de frumos
Se reîntorc livezile acasă
În rochii înflorite pînă jos

E primăvară, iarăşi primăvară!
Pe fiecare margini de făgaş
Îşi scot strămoşii degetele-afară,
De ghiocei, de crini, de toporaşi

Se simte iarăşi mirosul cîmpiei
Din nou aruncă soarele pojar
La cîntecul înalt al ciocîrliei
Ies roadele cu capetele-afar\'

Aruncă ziua peste tot cu vrăbii
În codri cucii iară-au năvălit
Se bat cu gîtul păsările-n săbii
Şi glasurile-şi dau la ascuţit.

D-ale mele

Într-o zi de primăvară, cu oameni şi animale:

un câine italian:

o gospodară:

uite aşa se face, nu şti tu, că eşti de la oraş:

şi-a învăţat şi ea:

numai că ea mai ştie ceva, că nu-i frumos să arăţi cu degetul, c-aşa a învăţat-o "mami", aşadar nu foloseşte arătătorul:

iar el e favoritul meu de mult timp. Are aproape 90 de ani, dar de vreo trei se plimbă aproape zilnic pe dealuri şi prin livezi :

O amestecătură de idei

Doamnelor, domnilor, domnişoarelor, pe scurt lumeee, populaţieee, a luat fiinţă grupul oamenilor, care vor să mă bată, chiar dacă nu se cunosc într ei. Şi nu mă refer la oamenii, ce vor să îmi închidă gura, grupul acela, cred că e de mult, ci la grupul oamenilor, ce vor sa mă bată de drag. Motiv au, nu zic nu, dar nu consider că-s eu principala vinovată şi-mi e greu să-i conving pe unii dintre ei. Cert e că invitaţiile erau gata, toţi erau pregătiţi să schimb măsura, eu eram deja în al 13-lea cer, doar că, în momentul în care-mi lipseau vreo câteva sute de grame, pentru cheful de 50 (da, ai citit bine, grame şi trebuia ţinut cheful de 50 de kg, că e aşteptat de mult), ele s-au gândit s-o ia în minus şi-au scăzut, precum cotele apelor Dunării sau mai bine spus, precum scădeau temperaturile astă iarnă şi-acum toţi vor să mă bată. Numai asta aud "ce ai slăbit aşa? Te bat". C-am slăbit, am observat şi eu înaintea lor, dar n-am eu toată vina, de mâncat mănânc cât 13 (un fost şef îmi zicea mereu "eu cred că tu eşti toată un stomac, eu dacă aş mânca atât aş depăşi Casa Poporului", oricum şi el aşteaptă cheful ăla şi e înscris în grupul bătăuşilor), analizele-mi sunt perfecte (nu m-am riscat să fac şi la cap), problema e alta, la cât de mult îmi place iarna, ca anotimp, pe-atât de mult slăbesc. Cică oamenii se îngraşă iarna, ei bine eu nu, eu slăbesc, din cauză că nu am activitate prea multă. Am serviciu, muncesc, fac mişcare, am un cort, fac curat în el, dar cât pot să mă mişc? Mă zbengui prin zăpadă, dar cât? Merg pe jos câţiva kilometri zilnic, pentru că aşa vreau eu, dar tot nu îmi sunt de ajuns. Şi toată lipsa asta de mişcare mie-mi dăunează, eu dacă stau obosesc. Da, ştiu că-i ciudat, dar dacă am avut activitate, de când mă ştiu, consider că asta e explicaţia acum. Azi am petrecut afară 12 ore, deci încep cura de îngrăşare şi ca să am succes am să-ncerc să îngrop şi bunul simţ, c-aşa mi-a recomandat doctora "fii mai nesimţită şi ai să reuşeşti", dar nu mi-a dat şi reţetă.

Să nu uit, că tot nu vă interesa ce scrie mai sus, nici ceea ce urmează, dar simt nevoia să vă spun. Acum vreo două săptămâni toată lumea-şi dorea să vină primăvara, acum c-a venit, ce găsesc eu ca mesaje offline, de la oameni dornici de primăvară, în afara faptului că s-au plictisit unii şi-au deschis palntaţie (cică să le dau voturi p-aici, sunt vreo 5 ce au plantaţii, următorul mesaj de la ei cred că o să fie vreun anunţ, prin care-mi spun că o caută pe sclava Isaura), alţii caută soldăţei, pentru debara (şi-au impresia că eu îi am sau că am să-i recrutez p-aici). Asta ma face să mă întreb iar: cum e să te plictiseşti?

D-ale mele

Într-o zi de primăvară, cu gâze şi plante:

şi florile de fragi:

spre închiriere, e întreţinută, până acum a locuit un greiere în ea:

nişte bulinuţe:

flori de corn

da,a înflorit şi ea şi chiar în pâlcuri multe:

alun:

acelaşi loc cu primele poze, alt unghi:

şi dacă e musai să afli, ce fac la duş, caută-le pe ele:

Folclor de Sâmbătă

Lecţie de viaţă

Primăvară, Soare, căldură, un grup de opt bărbaţi, unii bunici, alţii doar taţi. Bărbaţi cu vârste cuprinse între 45 şi 70 de ani, dar ai căror ochi privesc la ceea "ce-i frumos şi Lui Dumnezeu îi place" şi-ale căror guri spun multe, numai că unul s-a gândit să le dea o lecţie. Închiupuiţi-vă

următoarea scenă: o bodegă aflată lângă Oficiul Poştal, în centrul unei localităţi, ei în faţa bodegii admiră frumuseţile trecătoare, din când în când zgomotul maşinilor fiind acoperit de către replica vreunuia "ia uite-o p-aia, ce bună e", iar ceilalţi încuviinţau sau îl contraziceau (nici nu mă obosesc să-mi imaginez ce era în mintea fiecăruia). Erau amuzanţi într-un fel, dar tot îmi venea să le zic vreo câteva vorbe, doar că mi-a luat-o altul înainte şi-ntr-un mod, ce a stârnit indignarea unuia şi râsetele altora, dar i-a potolit pe toţi şi chiar şi pe cei ce erau simpli spectatori, cu sau fără voia lor, pentru că la apariţia unei prea frumoase blonde cu picioare zvelte, el a zis "pfff, uite ce bucată bună" şi dintr-o dată s-a aşternut liniştea, deja în rândul spectatorilor se auzeau şuşoteli, iar cei din grup se schimbau la faţă, mai ceva ca un cameleon. Aşteptam liniştită reacţia, mă gândeam să deschid casa de pariuri, dar n-a mai fost nevoie, cel în cauză, mai roşu şi mai opărit, decât vinul roşu fiert a spus răspicat "bă, tu eşti cretin? Aia e fata mea". "Exact" a fost replica celuilat "e fata ta, dar ca ea au trecut şi fetele altora, ce nu sunt prezenţi aici şi nu v-a deranjat să spuneţi despre ele tot ce aţi vrut, acum de ce te-ar deranja? Ea nu-i o bucăţică?"

Ce-a urmat? Aprobarea din partea tuturor şi doar aplauzele au lipsit.

A trecut un an

7 Martie 2009, un spectacol de muzică populară. Un spectacol, nu un haos în aer liber, cu mult fum şi multe tarabe, un spectacol într-o sală, unde am vrut să merg, unde printre cântece o artistă spunea şi bancuri şi povestiri din viaţă. Una dintre ele suna cam aşa: când a fost îngropat Dan Spătaru am mers împreună cu el, cu o coroană şi veneau cerşetorii şi spuneau "hai tanti dă şi mie, nenea dă şi mie", numai că la un moment dat, el a rămas fără mărunt şi i-a spus uneia "nu te necăji, data viitoare, când moare B.S". Atunci, la spectacol s-a râs, peste 12 zile, mi-a spus Bi "a murit...". Am crezut că vrea să râdă de mine, exasperată fiind de cântecele, pe care le ascultam zilnic, dar nu, chiar murise şi i-au transformat înmormântarea într-un circ (părerea mea) şi-acum sunt încă mulţi cei ce sunt atenţi la partea a doua a circului. Partea împărţirii averii.

A trecut un an, nu mai e valabilă melodia, probabil mult mai actuala e parodia, celor de la Vacanţa Mare, dar mi-a plăcut mereu:

Bancul de Vineri

Ajung doi unguri in Bucuresti... Fără nici un ban, foame mare, ce se gandește unul:
-Hai sa ne daspărțim și să cerșim și la sfârșitul zilei ne întâlnim să vedem cât a strâns fiecare...
Zis și facut! Se despart ei, pleacă fiecare unde crede de cuviință și pe înserat se intalnesc dupa cum au stabilit.
-Tu cât ai strâns?
-10 lei...
-Și cum ai facut?
-Am fost într-un parc și am scris pe un carton: NU AM SERVICI, AM 3 COPII DE CRESCUT, VĂ ROG SA MA AJUTAȚI! Dar tu cat ai strâns?
-7.658 de lei
-Iooy!!! Dar cum ai facut?
-Am scris pe un carton: ÎMI LIPSEȘTE 1 LEU SĂ MA ÎNTORC ÎN UNGARIA

Poate

... îi răspunde cineva şi lui:

- când melcii fac sex, folosesc cochilia ei sau a lui? Eu am zis că se duc la hotel.

- dacă tenisul de masă e denumit ping-pong, după zgomotul făcut de mingie, fotbalul de ce nu e numit pufff- flleoşc?- aici am rămas mută

- cum se zice corect "Steaua joacă fotbal prost sau Steaua joacă fotbal foarte prost"? (ţinând cont că echipa mea favorită a fost mereu Steaua)- răspunsul meu: Steaua nu joacă fotbal.

Precizez: întrebările vin din partea unui om serios, atât de serios, încât a făcut şi un banc: un purice iubea un ac de cusut. La un moment dat acul spune : încearcă mai jos, acolo e urechea". Ce să-i fac, dacă e musai să mă amuze dimineţile acum şi ce pot eu să fac, dacă acum, toată lumea a început să se întrebe.

Dacă (4)

... relaţiile sunt numite pile, de care pile sunt, de unghii sau de lăcătuşerie? De ce nu sunt cleşti, că ei agaţă mai bine?

Dacă (3)

... unele băuturi sunt fine, altele sunt grosolane? Ce le dă fineţea? Gradele, dulceaţa?

Dacă (2)

... bătaia e soră cu moartea, upercutul e fratele ei?

Dacă (1)

... ştie cineva vreo piesă, care aparţine acestor mari artişti, să-mi spună şi mie, că eu m-am săturat să-i găsesc peste tot şi s-aud la ei doar melodiile altora.

Ulciorul tot se sparge odată

Să presupunem că era o fată urâtă, chiar o fată bătrână şi rea şi locuia undeva pe Lună, numai că într-o zi s-a gândit că, dacă tot au descoperit muritorii apa pe tărâmul ei, unii şi-au luat chiar parcele p-acolo, ar trebui să părăsească planeta, că s-ar putea s-o descopere şi pe ea. Unde să se ducă acum? Păi, chiar la cei ce s-au chinuit s-o descopere. Aşa că dintr-o dată şi pe nepregătite, Criza, căci aşa se numea fata, a aterizat pe Pământ şi n-a ţinut cont, a lovit în toţi, chiar şi-n cei mai bogaţi, numai că loviturile ei au fost resimţite mai mult, de cei mai puţin sau mult mai puţin bogaţi. Puţini erau cei ce rămăseseră fericiţi, privilegiaţi de soartă se considerau cei ce încă mai aveau un serviciu, iar dintre aceştia, unii mult mai fericiţi, cei cărora şeful le permitea multe, le ierta multe greşeli, le făcea multe pofte, le plătea un salariu, peste media đin branşa lor. Fericiţi au fost, până într-o zi, când unii dintre ei s-au gândit a fura. Şi-au furat, pentru 6 ron şi-au pierdut şi serviciu şi fericirea s-a spulberat într-o clipă. Ce poţi face, la vârsta de 53 de ani? Poate c-ai să reuşeşti ceva, măcar alţii au ce învăţa din asta, mai ales că şeful spune "iert orice, numai furtul nu". Şi-au mai trecut vreo 5 luni şi Criza şi-a văzut de treaba ei şi oamenii şi-au văzut de treaba lor şi unii au stat p-acasă în fără plată, c-aşa se cerea la momentul potrivit şi şeful nu vroia să-i concedieze şi-au revenit. Unii au greşit, au fost iertaţi, s-au uitat multe, s-a râs, s-a plâns, s-au accidentat unii, s-au rănit alţii, s-au ajutat, au îndurat frigul câteodată, şi-au făcut farse, au muncit, au stat cu toţii, au făcut patinoar, au petrecut revelion în beznă, focuri de tabără, s-au speriat unii pe alţii, au făcut multe împreună. Unii erau chiar privilegiaţi, de către şef, erau amărâţi, dormeau în cele două zile lucrătoare, chiar acolo unde îşi desfăşurau activitatea. Până într-o zi, când după o noapte de somn, ce n-a fost chiar un sfetnic bun, ea s-a gândit că nu i-ar sta rău în geanta ei, unui lucru, ce nu-i aparţine şi l-a furat. Numai că ulciorul s-a spart, n-a mai ajuns la apă, că era banuit de mult şi pentru ceva în valoare de 150 ron, o alta, în vârstă de 55 de ani, cu doar opt luni de experienţă ca salariată, în decurusl întregii vieţi, a greşit, pentru că asta a fost explicaţia "am greşit". Greşeală consider că e atunci, când pui sare în cafea în loc de zahăr, când uiţi lumina aprinsă, când pui vin în loc de oţet, dar asta nu-i o greşeală. O greşeală, pe care o plăteşti şi rămâi fără niciun venit, numai că ea tot n-a considerat-o greşeală şi-a mai avut nesimţirea să se reîntoarcă la serviciu, spunând că totul a fost o înscenare. Păcat, Criza îşi vede în continuare de treaba ei şi încă mai are multă, iar alţii spulberă într-o clipită ceva, ce unii îşi doresc a avea, un serviciu.

Citatul de Joi

"A şti să râzi în clipele tragice înseamnă a stăpâni tragicul"- Marin Preda.

17 Martie pentru mine

"Această zi este sărbătoarea pescarilor (Alexiile), are dată fixă şi este dedicată peştelui. În această zi, pescarii nu ies la pescuit, ajunează sau prind un peşte mic, îl descântă şi îl mănâncă în stare crudă.Reprezentare mitică sezonieră, Alexie este numit patron al vieţuitoarelor care iernează sub pământ, în scorburi sau sub scoarţa copacilor, sub pietre sau în ape. Despre acesta se spune că ar încălzi şi ar deschide Pământul la 17 martie pentru a slobozi vietăţile pe care, tot el le-a închis la Ziua Crucii (14 septembrie).Apariţia şi dispariţia vieţuitoarelor se întâmplă la cele două fenomene astronomice importante: echinocţiul de primăvară şi cel de toamnă. Sărbătorile populare de la 17 martie şi 14 septembrie funcţionează ca hotare calendaristice care delimitează anotimpurile de bază ale anului: vara şi iarna. O legendă spune: „Omul având mult de suferit de pe urma insectelor, Dumnezeu le-a strâns pe toate în ziua de 14 septembrie şi le-a încuiat într-o raclă, apoi l-a chemat pe Alexie s-o arunce în apa mării. Ajuns pe malul mării, Alexie deschide, din curiozitate, racla. Instantaneu, gândacii, lăcustele, insectele se răspândesc pretutindeni, în apa mării, în nisip, prin ierburi, în copaci. De-atunci, nu numai Pământul, ci chiar şi apa mării e plină de tot felul de jigănii si gângănii. Iar pe Alexie, pentru că nu a ascultat, Dumnezeu l-a transformat în cocostârc ca să adune, între 17 martie şi 14 septembrie, insectele împrăştiate”.La Alexie se curăţă ogrăzile, tarlalele şi oboarele, se aprind focuri prin grădini şi livezi, se înconjoară casele şi acareturile cu tămâie, pentru alungarea jivinelor şi insectelor, se leagă tulpinile pomilor fructiferi cu paie, să nu se caţere omizi pe crengi, se sună din clopoţel sau se face zgomot bătând din fiare vechi, pentru a speria şerpii, şopârlele, salamandrele, broaştele "

Citatul de mai sus l-am primit pe mail pentru că mi-a spus cineva, cândva, că pe 17 Martie ies vietăţile din pamânt şi-i o zi specială. Da, ai dreptate, e, pentru mine. Aşa că azi, doar atât, azi n-avem puterea de mai mult, azi nu avem cuvinte, azi doar îi mulţumesc, pentru că exist:

P.S- da, ei şi ziua lui Florin Radu Răducioiu

Poza de Miercuri

făcută Luni: