miercuri, 24 martie 2010

Ai zâmbit azi?

Am întâlnit oameni veseli şi oameni trişti. Oameni,ce aveau motive de bucurie, dar nu ştiau să profite de ele, căutând mereu lucruri materiale cu o mult mai mare valoare, dar şi oameni, cărora viaţa le-a făcut tot felul de suprize neplăcute şi au ştiut să se bucure, oameni optimişti. Poate cei mai optimişti au fost următorii:
Pe Bogdan l-am întâlnit acum câţiva ani, pe când începusem activitate în locul, despre care am scris acum câteva zile. Prieten foarte bun cu şeful ne vizita aproape zilnic, până într-o zi când a dispărut şi n-am mai ştiut nimic de el sau de iubita lui. Am crezut că, datorită noului loc de muncă nu mai are timp de noi, până într-o altă zi, când şeful ne-a anunţat "azi vine Bogdan pe la noi, să nu vă miraţi cât e de slab, are cancer". Atunci mi-am dat seama că nu contează câte şcoli ai, dacă eşti cretin rămâi cretin o viaţă, pentru că Bogdan a venit, n-a întrebat nimeni nimic, dar aşa cum am observat eu, că se fereau de el, aşa a observat şi el şi mi-a spus-o "heii, tu nu ai treabă în celălalt birou?" Iniţial am crezut că are să le spună ceva doar lor şi-am zis că ies în balcon şi revin, dar nu asta era ideea lui ,că a continuat "nu m-am îndobitocit, m-am procopsit cu o boală doar şi nu o împrăştii prin respiraţie, că, dacă era aşa nu mai ieşeam eu din casă". Nu m-am simţit de multe ori, aşa cum m-am simţit atunci, dar mi-am dorit să nu fi auzit cuvintele alea şi mi-a fost lehamite, de o parte dintre colegele mele şi tot el a fost cel, ce mi-a zis "hai lasă, nu te oftica, priveşte partea bună, nu mai eşti singura persoană slabă de pe aici".Vizitele lui au reînceput să fie zilnice, nu-l întrebam niciodată nimic, despre tratament, despre viaţa lui, ştiam că făcuse citostatice, pe care i le plătise mama şefului (femeia asta nu numai că a fost mai mult decât o mama pentru el, dar pentru mine e o DOAMNĂ şi-am admirat-o mereu, nu doar datorită faptului că nu s-a folosit de numele ei niciodată, ci pentru că e OM), ştiam că iubita îl părăsise la aflarea veştii, ştiam că mama lui ..., în schimb îl întrebam "de câte ori ai zâmbit azi?" sau "mai mergi la Jazz Cafe?" şi-i ştiam şi răspunsurile "dacă zâmbesc acum, consideră că am zâmbit pentru toată ziua şi da, încă mai merg" şi râdeam toţi. Avea un har, de a aduce bunadispoziţie, chiar şi-n momentele, în care se simţea groaznic. Ţin minte, că odată a avut nevoie de nişte reţete, ce auzise că se găseau mult mai departe, decât Cuca Măcăii(eu nu pot folosi expresia Cuca Măcăii, să nu uităm că locuiesc aici) şi şeful s-a oferit să meargă cu el, doar că "unde naiba e Bălţeşti-ul, ştii?", "normal ca ştiu". Şi uite-aşa am închis telefoanele şi firma, în ziua aceea au avut prioritate prietenii, că ne şi spunea "ce vip mă simt, aţi închis tot pentru mine, ce escortă am". Zilnic venea, ne aducea câte ceva, o bomboană, un suc, caramele, poze (poza de la această postare a decupat-o dintr-o revistă şi mi-a adus-o într-o zi), reviste, ponturi noi şi mult optimism. Apoi dintr-o dată linişte, a dispărut iar Bogdan, dar suna zilnic, spunea că e puţin obosit şi-i vine greu să traverseze tot oraşul, ne mutasem şi sediul, dacă nu suna el, îl suna şeful şi-apoi vreo trei zile a fost o mare agitaţie la serviciu şi nu l-a mai căutat.
Era-ntr-o Luni, cu putin timp, inainte de Crăciun, ne întorceam de la Văleni şi-am zis "ce mai face Bogdan? Ultima oară când am trecut p-aici, am fost la Bălţeşti", "diseară-l sun, mâine vă spun" a fost răspunsul şefului şi ne-a spus, Marţi, "m-a sunat mama lui, i-a fost rau, l-a dus cu salvarea la spital, eu am stat acolo toată noaptea, mergeţi diseară?". Ne-am dus, am plătit 3 ron (30000 atunci) pentru o hârtie, ce n-a valorat nimic, deşi aveam multe metode, prin care puteam intra fără să plătim şi degeaba ne-am rugat "haideţi doamnă, suntem prietenii lui, am plătit şi biletul, n-am intrat aşa, vă rugăm" că nu s-a putut, după două ore de pândă, doar şeful a reuşit să intre pentru 3 minute, iar el i-a zis "de câte ori ai zâmbit azi? Eu mor, dar nu-i un capăt de lume, de câte ori ai zâmbit azi?" şi-atât, că apoi am fost daţi afară, deşi ne rugam "haideţi doamnă, dacă nu mai apucăm să vorbim cu el, vă rugăm". Peste câteva ore, pe la 3dimineaţa am primit un sms "nu pot să te sun, n-am curaj, dar de câte ori ai zâmbit azi?" şi-am ştiut că Bogdan s-a mutat, din cartierul în care locuia în cartierul 9 Mai şi peste alte câteva ore am asitat la cel mai greţos spectacol, am văzut cea mai îndurerată iubită, ce-l mângâia şi-i spunea vorbe de dragoste, dar ce folos, dacă în urmă cu ceva vreme îl părăsise? Bogdan a părăsit lumea asta, cu puţin timp înainte de a împlini 30 de ani.
Pe Mirabela am cunoscut-o acum doi ani, era fericită, tocmai aflase că este însărcinată. Avea 21 de ani, se căsătorise de curând şi era fericită. Am revăzut-o anul trecut, era la fel de zâmbăreaţă, se întrista doar când nu-şi putea lua copila în braţe, în timpul sarcinii apăruseră unele complicaţii şi aşa a aflat că suferă de cancer. După naştere a făcut operaţie, mulţi spunându-i mai apoi, că era mai bine, dacă nu se opera, aşa boala a evoluat mai rapid. Mirabela are acum 23 de ani, de 2 săptămâni a renunţat la morfină, are dureri cumplite, dar "asta nu e viaţă, să dormi toată ziua, într-adevăr, îmi dispar durerile, dar adorm şi mă trezesc cu altele. Cât mai am de trăit, vreau să trăiesc, cu dureri cu tot, nu să dorm".
Pe Mama Nonica o ştiu de o viaţă. La sfârşitul lui 2006 şi-a făcut analizele acelea obligatorii, urma tratament pentru diabet, dar ce a citit acolo "suspect de cancer" a împins-o să facă apoi alte investigaţii. Diagnosticul "cancer de col uterin". Au urmat luni întregi de navetă Bucureşti-Ploieşti, tratamente, nopţi nedormite, zile în care a plâns, dar niciodată nu şi-a pierdut speranţa. Are 60 de ani, dar luptă, ştie că are pentru ce, pentru că cineva mereu, când Mama Nonica e plecată la spital întreabă "mami când vine? Eu ştiu că mami e bolnavă şi mi-e bine la voi, dar mami când vine?"
Ai zâmbit azi? Dacă nu, fă-o, sunt persoane, care ai crede că nu au motive, cărora viaţa le-a oferit numai surprize neplăcute, dar o fac, merită, zâmbeşte şi tu.

14 comentarii:

macanta spunea...

cara caldura emana cuvintele tale...

iculici spunea...

pe la sfarsitul lui decembrie ma rugase un baiat sa-i fac CALCIU i.v. ... dupa cateva zile de la inceperea tratamentului ... din vorba in vorba il intreb ce parerea si-a facut el despre mine cand m-a cunscut (prin noiembrie) ... "eee... lasa..." ... atata am insistat pana mi-a zis... "da' sa nu te superi..." "nuuuuu. zi odata..." "pai... am crezut ca esti un pic sarita de pe fix... radeai asa de mult... din orice... mi/am zis ca nu esti cu toate acasa... da' acuma ... ca am reusit sa te cunosc mai bine oleaca... mi/am schimbat total parerea ..."

DECI, SUNT O NEBUNA. !!!!
si... crezi ca-mi pasa???????? DELOOOC. eu imi continui viata zambind si razand din orice... prea putin ma intereseaza despre ce crede lumea despre mine.

DECI .... DAAAAA... ZAMBESC. TOT TIMPUL.

:)

PUUUUUUUUUUUUUUUUUUP. :)

iculici spunea...

mi-au dat lacrimile citind pstul tau ... cancerul e atat de pervers... pe bunica mea (mama tatalui meu) a luat-o. pe un unches de-al meu... pe o doamna careia ii faceam tratament ...

si atata tristete aduce cu el ... PERVERSUL

PUP.

madMe spunea...

Oricare dintre noi ne putem trezi într-o situaţie d acest gen :( De aia e bine să ne bucurăm de fiecare zi pe care o trăim :)

Culian spunea...

E perfect ca emana caldura pentru ca eu am venit sa ma incalzesc ;)
NICE !

Fetita Junglei13 spunea...

@mancanta-multumesc de popas si pentru cuvinte
@iculici- bine zis,pervers si n-am vrut sa te intristez >:D<.Cat despre nebunie,nu-i bai,nu esti singura :*
@madMe-exact.Multi imi spun"dar eu nu fumez" nu mi se poate intampla.Nu doar fumatul e cauza.Niciuna din perosanele acestea nu a fumat,nu alcool,nu multe lucruri ce sunt considerate nocive,dar ce folos,cand vine,vine.
@Culian- multumesc

Lillee spunea...

Subscriu la ce a zis @Madme. Cand ma emotionez mi se blocheaza cuvintele...

Pisi spunea...

hai ca m`ai facut sa plang .. :( ..

Fetita Junglei13 spunea...

@Pisi- n-am vrut,pe cuvant,dar adevarul e ca si eu am plans >:D<

Anonim spunea...

so sad...:( :( ..dar ai dreptate, trebuie sa zambim, mereu..un zambet nu costa nimic dar ofera multe..

Fetita Junglei13 spunea...

@myblog13- merci de popas. Plus ca te simti mai bine zambind :)

Diana spunea...

si a mea mama a murit de cancer la doar 46 de ani si nu am avut puterea de a zambi,durerile erau prea groaznice iar timpul prea scurt pentru a putea zambi.E foarte grea si dureroasa boala...in schimb am sa incerc sa zambesc mai mult acum desi uneori am impresia k e prea tarziu.O zi buna iti doresc si multa sanatate:)

Fetita Junglei13 spunea...

@Diana- imi pare rau :(Zambeste,maine poate sa fie mai rau.Sa fii sanatoasa >:D<

iculici spunea...

După 6ani tot zâmbesc!
Și-i înnebunesc pe cei din jurul meu cu întrebarea întrebătoare!

Încă zâmbesc! Și urmașa mea e numai un zâmbet!!!
:-