Ironic, nu?!

Am un unchi super fain. Am mai avut unul la fel. S-a dus acum câțiva ani. Am mai scris despre el. L-aș fi luat de soț, când eram mică.

Ce le oferă Statul?!?!

Niciodată, dar niciodată să nu crezi că nu ți se poate întâmpla. Nu ești invincibil și nu se știe, soarta.

De mult aflate, acum regăsite

şi împărtăşite

...

   "Nu cumva e si vina noastra ca incidenta cancerului a crescut alarmant? Nu cumva, pe fondul indolentei noastre, niste nenorociti ne otravesc aerul, apa, alimentele, viata, cu niste chestii care provoaca atat de rapid, cancer? Cancerul nu se ia, ca raceala. Ceva il provoaca... Mult mai multe găseşti  aici. "

Viaţa ca un banc

         Am să-ncep c-un banc, deşi nu-i de râs. Poate unii dintre voi îl ştiu şi-nţeleg mai repede.
  "La inundaţii toţi sătenii alergau disperaţi ca să scape, numai Gheorghe se urcă pe casă. Ajunge apa până la brâul casei, sătenii în căruţe-l strigă pe Gheorghe:
- Gheorgheeeeeeeee, hai măi, hai cu noi.
- Nu merg, Dumnezeu m-ajută.
Ajunge apa până la ferestre, treceau oamenii cu barca.
- Gheorgheeeeeeeee, hai măi, hai cu noi.
- Nu merg, Dumnezeu m-ajută.
Ajunge apa până la acoperiş, vine un elicopter să salveze ultimii rămaşi
- Gheorgheeeeeeeee, hai măi, hai cu noi.
- Nu merg, Dumnezeu m-ajută.

Cretini

            Acum vreo două zile (nu ştiu de ce), mă gândeam "oare de ce-şi pasează unii copii, părinţii ca pe nişte obiecte?".
           Şi când spun copii, nu mă refer la puşti, la ţânci, la prichindei, ci la adulţi, trecuţi de 30, de 40, ba chiar şi de 50 de ani.
           Şi când spun pasta, nu mă refer la "preparatul unei paste", ci la pasatul părinţilor de la unii la alţii, când aceştia devin neputincioşi.

Asta-i viaţă

        Ce sa vă spun acum? Că îi scriam cuiva (nu cunosc persoana, că n-avea nume), despre nişte asistente şi a sărit, de parcă aş fi acuzat toţi doctorii la un loc? Nu, că n-are rost.

Ai zâmbit azi?

Am întâlnit oameni veseli şi oameni trişti. Oameni,ce aveau motive de bucurie, dar nu ştiau să profite de ele, căutând mereu lucruri materiale cu o mult mai mare valoare, dar şi oameni, cărora viaţa le-a făcut tot felul de suprize neplăcute şi au ştiut să se bucure, oameni optimişti. Poate cei mai optimişti au fost următorii:
Pe Bogdan l-am întâlnit acum câţiva ani, pe când începusem activitate în locul, despre care am scris acum câteva zile. Prieten foarte bun cu şeful ne vizita aproape zilnic, până într-o zi când a dispărut şi n-am mai ştiut nimic de el sau de iubita lui. Am crezut că, datorită noului loc de muncă nu mai are timp de noi, până într-o altă zi, când şeful ne-a anunţat "azi vine Bogdan pe la noi, să nu vă miraţi cât e de slab, are cancer". Atunci mi-am dat seama că nu contează câte şcoli ai, dacă eşti cretin rămâi cretin o viaţă, pentru că Bogdan a venit, n-a întrebat nimeni nimic, dar aşa cum am observat eu, că se fereau de el, aşa a observat şi el şi mi-a spus-o "heii, tu nu ai treabă în celălalt birou?" Iniţial am crezut că are să le spună ceva doar lor şi-am zis că ies în balcon şi revin, dar nu asta era ideea lui ,că a continuat "nu m-am îndobitocit, m-am procopsit cu o boală doar şi nu o împrăştii prin respiraţie, că, dacă era aşa nu mai ieşeam eu din casă". Nu m-am simţit de multe ori, aşa cum m-am simţit atunci, dar mi-am dorit să nu fi auzit cuvintele alea şi mi-a fost lehamite, de o parte dintre colegele mele şi tot el a fost cel, ce mi-a zis "hai lasă, nu te oftica, priveşte partea bună, nu mai eşti singura persoană slabă de pe aici".Vizitele lui au reînceput să fie zilnice, nu-l întrebam niciodată nimic, despre tratament, despre viaţa lui, ştiam că făcuse citostatice, pe care i le plătise mama şefului (femeia asta nu numai că a fost mai mult decât o mama pentru el, dar pentru mine e o DOAMNĂ şi-am admirat-o mereu, nu doar datorită faptului că nu s-a folosit de numele ei niciodată, ci pentru că e OM), ştiam că iubita îl părăsise la aflarea veştii, ştiam că mama lui ..., în schimb îl întrebam "de câte ori ai zâmbit azi?" sau "mai mergi la Jazz Cafe?" şi-i ştiam şi răspunsurile "dacă zâmbesc acum, consideră că am zâmbit pentru toată ziua şi da, încă mai merg" şi râdeam toţi. Avea un har, de a aduce bunadispoziţie, chiar şi-n momentele, în care se simţea groaznic. Ţin minte, că odată a avut nevoie de nişte reţete, ce auzise că se găseau mult mai departe, decât Cuca Măcăii(eu nu pot folosi expresia Cuca Măcăii, să nu uităm că locuiesc aici) şi şeful s-a oferit să meargă cu el, doar că "unde naiba e Bălţeşti-ul, ştii?", "normal ca ştiu". Şi uite-aşa am închis telefoanele şi firma, în ziua aceea au avut prioritate prietenii, că ne şi spunea "ce vip mă simt, aţi închis tot pentru mine, ce escortă am". Zilnic venea, ne aducea câte ceva, o bomboană, un suc, caramele, poze (poza de la această postare a decupat-o dintr-o revistă şi mi-a adus-o într-o zi), reviste, ponturi noi şi mult optimism. Apoi dintr-o dată linişte, a dispărut iar Bogdan, dar suna zilnic, spunea că e puţin obosit şi-i vine greu să traverseze tot oraşul, ne mutasem şi sediul, dacă nu suna el, îl suna şeful şi-apoi vreo trei zile a fost o mare agitaţie la serviciu şi nu l-a mai căutat.
Era-ntr-o Luni, cu putin timp, inainte de Crăciun, ne întorceam de la Văleni şi-am zis "ce mai face Bogdan? Ultima oară când am trecut p-aici, am fost la Bălţeşti", "diseară-l sun, mâine vă spun" a fost răspunsul şefului şi ne-a spus, Marţi, "m-a sunat mama lui, i-a fost rau, l-a dus cu salvarea la spital, eu am stat acolo toată noaptea, mergeţi diseară?". Ne-am dus, am plătit 3 ron (30000 atunci) pentru o hârtie, ce n-a valorat nimic, deşi aveam multe metode, prin care puteam intra fără să plătim şi degeaba ne-am rugat "haideţi doamnă, suntem prietenii lui, am plătit şi biletul, n-am intrat aşa, vă rugăm" că nu s-a putut, după două ore de pândă, doar şeful a reuşit să intre pentru 3 minute, iar el i-a zis "de câte ori ai zâmbit azi? Eu mor, dar nu-i un capăt de lume, de câte ori ai zâmbit azi?" şi-atât, că apoi am fost daţi afară, deşi ne rugam "haideţi doamnă, dacă nu mai apucăm să vorbim cu el, vă rugăm". Peste câteva ore, pe la 3dimineaţa am primit un sms "nu pot să te sun, n-am curaj, dar de câte ori ai zâmbit azi?" şi-am ştiut că Bogdan s-a mutat, din cartierul în care locuia în cartierul 9 Mai şi peste alte câteva ore am asitat la cel mai greţos spectacol, am văzut cea mai îndurerată iubită, ce-l mângâia şi-i spunea vorbe de dragoste, dar ce folos, dacă în urmă cu ceva vreme îl părăsise? Bogdan a părăsit lumea asta, cu puţin timp înainte de a împlini 30 de ani.
Pe Mirabela am cunoscut-o acum doi ani, era fericită, tocmai aflase că este însărcinată. Avea 21 de ani, se căsătorise de curând şi era fericită. Am revăzut-o anul trecut, era la fel de zâmbăreaţă, se întrista doar când nu-şi putea lua copila în braţe, în timpul sarcinii apăruseră unele complicaţii şi aşa a aflat că suferă de cancer. După naştere a făcut operaţie, mulţi spunându-i mai apoi, că era mai bine, dacă nu se opera, aşa boala a evoluat mai rapid. Mirabela are acum 23 de ani, de 2 săptămâni a renunţat la morfină, are dureri cumplite, dar "asta nu e viaţă, să dormi toată ziua, într-adevăr, îmi dispar durerile, dar adorm şi mă trezesc cu altele. Cât mai am de trăit, vreau să trăiesc, cu dureri cu tot, nu să dorm".

Pe Mama Nonica o ştiu de o viaţă. La sfârşitul lui 2006 şi-a făcut analizele acelea obligatorii, urma tratament pentru diabet, dar ce a citit acolo "suspect de cancer" a împins-o să facă apoi alte investigaţii. Diagnosticul "cancer de col uterin". Au urmat luni întregi de navetă Bucureşti-Ploieşti, tratamente, nopţi nedormite, zile în care a plâns, dar niciodată nu şi-a pierdut speranţa. Are 60 de ani, dar luptă, ştie că are pentru ce, pentru că cineva mereu, când Mama Nonica e plecată la spital întreabă "mami când vine? Eu ştiu că mami e bolnavă şi mi-e bine la voi, dar mami când vine?"

Ai zâmbit azi? Dacă nu, fă-o, sunt persoane, care ai crede că nu au motive, cărora viaţa le-a oferit numai surprize neplăcute, dar o fac, merită, zâmbeşte şi tu.