Cheers!

Nu știu cum sunteți voi, dar la mine de la cap pleacă tot. Și eu nu pot să văd oamenii triști. Mda, dont tel mi, laif iz ă bici, știu, o plajă.
Dacă e vorba de o tristețe justificată (ți-e dor, plecă cineva drag dincolo, te doare ceva, etc), mă mobiliez, rezolvăm, apoi plângem împreună, dacă asta te liniștește, dar dacă tristețea vine din motive de "am îmbătrânit, mi se rupse o unghie, pică un fir de păr, etc", atunci ies din mine diverse personaje. De exemplu (să nu mă dați niciodată exemplu) azi cu-o mătură neopărită (adică abia o cumpărasem), un dermatograf și-o pereche de ochelari de soare, după 11 ore de stat în picioare și zâmbit la public, din mers am devenit Șeicaru și Stevie Wonder (mda, semănam mai mult cu Țepeș). Acum eu nu v-arăt imaginile, că doar nu mă dilii iremediabil, dar m-apucă filozofia: ar trebui să mă iau de băutură. Ar trebui să iau niște lecții de băut, de fapt, pentru că eu dacă simt uneori că am luat o gură în plus, stau cuminte și nici pâs nu zic. Sunt ca păpușile alea din camera de la drum, pe care le ștergeai uneori de praf, dar urât mai fac, când sunt trează.