Dacă aţi avea de ales între a juca table online şi a juca table cu zdrăgănit de zaruri cu persoane dragi, ce aţi alege?
Dacă aţi ales prima variantă, nici nu mai e nevoie să citiţi.
Dacă aţi ales varianta a doua, meritaţi o explicaţie:
Poate că voi, în viaţa reală, sunteţi înconjuraţi de persoane tinere, poate că, acum locuiţi departe de casa părintească. Ei bine, eu da şi nu, la ambele variante.
Da, că am prin preajmă şi oameni tineri şi da, că-s şi un pic departe, la vreo 3 metri, c-aşa am ales eu.
Câteodată, când mă apucă pe mine inspiraţia, se ia curentul şi doar n-oi sta să aduc osanale Eletricii (le aduc mergând).
Ideile îmi circulă, prin cap, cu o viteză mult peste limită, dar recunosc, că-s persoane în jurul meu, ce merită mai multă atenţie, decât un blog.
Ce-i un blog? Un mijloc de aţi expima părerile, ideile, de a lega amiciţii virtuale şi... şi-apoi? Cu ţoţii în viaţa reală avem un suflet, colorat, necolorat, alb, negru, dar îl avem. Avem bucurii, necazuri, supărări? Avem. Înşiruim cuvinte şi le postăm frumos pe blog? Unii da, unii nu. Primim încurajări, cuvinte de bine, laude? Primim.
Şi cu tot respectul cuvenit vouă: contează, dar pentru cât timp? Te-au alinat pe moment şi tu rămâi cu ale tale, apoi.
O fi internetul noua viaţă, noua ce vreţi voi, dar eu am o viaţă reală, înconjurată de oameni, mult prea frumoşi şi care merită atenţia mea, mai mult decât oricine altcineva. M-am repetat, nu? Şi-am s-o mai fac o dată: vă respect părerile, sfaturile, opiniile, dacă nu le respectam, nu vă citeam, dar serios acum, dacă v-aţi rupe un picior, ce aţi face prima dată? Aţi scrie pe blog, pe tweeter, pe fb sau aţi suna o persoană dragă vouă?
Habar n-am, dacă m-am făcut înţeleasă, dar în utlima perioadă, din păcate, am întâlnit mult prea multe persoane, ce au regretat că nu şi-au petrecut îndeajuns de mult timp cu cei dragi.
Şi-apoi ieri, pe când stăteam de vorbă cu un amic, în vârstă de 87 de ani, mi-a zis:
- a sosit Sfântul Petru, gata, se duce şi cucul.
Şi la denumerirea mea legată de Sânziene, Sfântul Petru şi cuc, tot el mi-a dezvăluit misterul:
- mai cântă aşa, de rămas bun, între Drăgaică şi Sfinţii ăştia doi, dar apoi se duce, se duce sigur. Bine că l-am auzit o dată şi anul ăsta. (eu aud expresii asemănătoare, de când aveam vreo 12 ani "bine că am văzut ghiocelul iar, mulţumesc lui Dumnezeu că am mirosit iasomia iar, Doamne ajută că am mâncat şi anul ăsta agrişe" şi pot continua la nesfârşit). Şi zău, că de ieri, sunt numai zâmbet, zâmbet şi îmi vine să sar precum Sandy Bell. De ce? Simplu, pentru că şi înainte eram, dar când i-am zis omului că eu l-am auzit zilnic, mi-a zis că sunt o fericită, dacă stau mai sus, am parte de tot, ce-i mai frumos în viaţă.
Şi da, recunosc, sunt o fericită şi-am ştiut-o mereu, o să vină şi ziua-n care am să regret multe, dar până atunci, momentan sunt fericită, contrar a ceea e pare, a muzicii ce o azvârl pe fb, a refuzului de comentarii.
Pe bune, chiar sunt.
Muzica? Pe Naţional Fm se difuzează meldoia asta de câteva ori pe zi, îmi place, dar asta nu însemnă că-s în depresie.
Comentariile? În ciuda unora, ce azi mă citeau, comentau, dacă eu nu comentam la ei, a doua zi nu mă mai urmăreau, eu chiar citesc tot ce-i în dreapta şi ceva în plus (Hubba Bubba şi-a făcut blogul privat, poate într-o zi va reveni), dar nu comentez mereu.
Dacă n-am timp să-mi exprim părerile (timp s-ar găsi,sincer), în 90% din cazuri, poţi citi aici, sunt aceleaşi idei.
Şi-o întrebare:
tu ce iubeşti cel mai mult?
Eu ştiu ce.
Mulţumesc.
