Povestioara asta am citit-o alatăieri şi s-a potrivit exact cu starea, pe care o aveam. (dacă mi se va permite am să spun şi de unde e). Ieri am auzit/citit o ştire, povestirea mi s-a părut că se potriveşte, chiar mult mai bine decât cu o zi înainte.
Alatăieri am văzut pupincurism post mortem. Am văzut involuntar şi-n trecere, deşi ştiam de ceva vreme că va urma asta, oameni, ce comemorau un an de când a plecat altul. Oameni? Hmmm, aceiaşi oameni, ce acum un an dezbăteau condiţiile în care a murit. Mi-e lehamite, când aud acum discursuri de slavă, pe când acum un an, după ce toată viaţa l-au blamat, dar nu au avut curajul să-i spună niciodată în faţă, îl jeleau şi-l plângeau, ca apoi să se discute peste tot, despre ce şi unde a făcut. La asta se pricep oamenii cel mai bine, despre ce a făcut J cu Ţ, în locul K. Cine-s cei, care vorbesc? Aceiaşi, "prietenii lui", oamenii ce-l însoţeau de multe ori, în aceleaşi escapade.
Ieri, ieri am citit ca ştire, ceva ce ştiam de mult. Mi-am amintit de multe, dar mai ales, de faptul că, unii îşi doresc să practice ceva şi-o fac din suflet, dar n-au posibilitatea, pe când alţii o fac la cererea altora şi la un moment dat se vede. (asta am s-o detaliez altădată)
Nu le-aş trânti cartea în cap, că-i păcat de carte, dar dacă aş avea cum, le-aş agăţa povestioara asta de gât şi primilor şi celui de al doilea.
Mi-e lehamite de unii oameni. Mi-e scârbă şi dacă m-ar lăsa sufletul, aş decola şi azi, dar nu se poate, sunt oameni, ce depind încă, doar de prezenţa şi zâmbetul meu.
Un comentariu:
Ahh ce scarba ma apuca cand vad si eu chestii de genul.
Trimiteți un comentariu