Povestioara asta am citit-o alatăieri şi s-a potrivit exact cu starea, pe care o aveam. (dacă mi se va permite am să spun şi de unde e). Ieri am auzit/citit o ştire, povestirea mi s-a părut că se potriveşte, chiar mult mai bine decât cu o zi înainte.
Alatăieri am văzut pupincurism post mortem. Am văzut involuntar şi-n trecere, deşi ştiam de ceva vreme că va urma asta, oameni, ce comemorau un an de când a plecat altul. Oameni? Hmmm, aceiaşi oameni, ce acum un an dezbăteau condiţiile în care a murit. Mi-e lehamite, când aud acum discursuri de slavă, pe când acum un an, după ce toată viaţa l-au blamat, dar nu au avut curajul să-i spună niciodată în faţă, îl jeleau şi-l plângeau, ca apoi să se discute peste tot, despre ce şi unde a făcut. La asta se pricep oamenii cel mai bine, despre ce a făcut J cu Ţ, în locul K. Cine-s cei, care vorbesc? Aceiaşi, "prietenii lui", oamenii ce-l însoţeau de multe ori, în aceleaşi escapade.
Ieri, ieri am citit ca ştire, ceva ce ştiam de mult. Mi-am amintit de multe, dar mai ales, de faptul că, unii îşi doresc să practice ceva şi-o fac din suflet, dar n-au posibilitatea, pe când alţii o fac la cererea altora şi la un moment dat se vede. (asta am s-o detaliez altădată)
Nu le-aş trânti cartea în cap, că-i păcat de carte, dar dacă aş avea cum, le-aş agăţa povestioara asta de gât şi primilor şi celui de al doilea.
Mi-e lehamite de unii oameni. Mi-e scârbă şi dacă m-ar lăsa sufletul, aş decola şi azi, dar nu se poate, sunt oameni, ce depind încă, doar de prezenţa şi zâmbetul meu.
Ahh ce scarba ma apuca cand vad si eu chestii de genul.
RăspundețiȘtergere