Ironic

În general, poți fi lângă oameni, dar nu cu ei. Poți să-i faci să râdă, să încerci să îi ridici, deși motivele pentru care se duc spre sol, nu-s deloc plauzibile.
Probabil o anumită etapă a vieții dă stări depresive doamnelor. Probabil, n-am idee și nici cercetătorii britanici nu mi-au zis-o. Acum, doar pe trei femei aflate la vârsta aia, le-aș înțelege, dacă ar pica în depresia aia. Una-i Adriana (și sincer, cred că zilele astea e dărâmată), una e Lidia și alta Madi. Au un numitor comun, toate și-au pierdut băieții definitiv și iremedial. Mda, pe ele le-aș înțelege. Uneori oamenii au tot ce poate alții și-ar dori, dar ei vor altceva. Altceva, ce?! Asta e întrebarea, pe care le-o adresezi încercând să-i ridici. Nu știu nici ei, dar nu le mai place nimic. Le spui că viața e rogvaiv și le-ai mai spune că uneori tristețea ta-i întemeiată, dacă ai arăta-o, dar nu o faci. Ai tot vorbit singură de atâți ani, încât ști că lupți cu morile de vânt. 

Uneori e greu să îți iei la revedere. Adio ăla definitiv. Mai ales că-l spui doar tu și celălalt nici măcar nu îți mai poate răspunde. 

Ironic, oamenii care nu au avut multe lucruri materiale și nici "jumătatea" aia, au apreciat viața și-au avut mai multe decât oamenii ăștia perfecți, dar triști de pe pământ.

Și tot ironic, sunt oameni, care nu-s fizic lângă tine, dar te simt și îți fac ziua zâmbăreață și alții cu care împarți cana de apă, dar nu.
Pentru că Mulți Știu Cum Arăți Puțini Stiu Cine Ești (MsCaPsCe)