Gusturile copilăriei

Poate că pentru mulți gusturile copilăriei sunt altele. Eu de câte ori aud gustul și nu gusturile mă gândesc, dacă doar eu am avut mai multe.

Printre cozonaci, mere coapte, șprițați și altele, știam că vine Crăciunul, când mirosea a hrean. Se curăța în cantități industriale. Știam că vine Paștele, când mirosea a iarbă-n casă. Și mai erau tot felul de gusturi.

În schimb, când mergeam la mamaia cealaltă (și nu de sărbători, c-alea erau doar ca vizită), sus, pe lavița de lângă difuzorul prins pe perete, avea un ceai negru. Ani, mulți ani, am căutat gustul acelui ceai. Pentru că da, mamaie ne dădea ceai negru, n-auzise ea de norme, de E-uri, C-uri sau altele. Îl vedeam în cana aia de pământ și-i simțeam gustul de fiecare dată, când încercam câte un sortiment. Nici măcar o miime din gustul de odinioară nu-o simțeam. Până într-o zi, când am primit de la nașa mică (nu, nu cea de-mi puse nume de județ, ci aceea de-mi zise FJ, că 13 îl alesei eu) niște pliculețe de ceai. 

E-a doua oară când sosesc și jur pe rogvaiv că ăsta e gustul. Ceaiul negru englezesc e ceaiul negru, de ni-l dădea mamaie. Și nu, nu doar sortimentul acesta.

P.S. -ailoviu Bi (nașa mică)