duminică, 20 ianuarie 2013

Duminică egal poezie


Repetabila povară 
Adrian Păunescu


Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Ştiu că a mai fost şi de ţi-o fi lene s-o citeşti, poţi s-o asculţi aici.

5 comentarii:

macanta spunea...

minunata, dar nu vreau s-o citesc,plang de fiecare data(si acum simt lacrimile ca vor sa vina)chiar daca parintii mei traiesc.Ma gandesc doar cate sacrificii au facut pentru noi si cum ne-au daruit noua tineretea lor.

macanta spunea...

Am uitat sa spun
La multi ani !
pe anul asta.

Fetita Junglei13 spunea...

@macanta- si ai mei traiesc si in momentele astea ma rog sa mai traiasca inca zeci de ani de acum incolo,dar am o perioada "rogvaiv".
Eu n-am uitat,sper ca ai sa vezi zilele urmatoare.
Sa fii sanatoasa!Sa ai parte de un an,pe care sa-l poti traversa.
M-am bucurat ca ai revenit,te urmaresc in taina,sperand ca-mi zboara gandurile de la "rogvaiv",dar nu,tocmai d-aia am sa revin si comentand.
Am gasit acum vreo sase luni pe net o poezie"DOR DE TATA...
Cand sunt copii nostri mici, Noi pentru ei suntem TATICI,Ce gingas e si suna bine, TATICULE imi e dor de tine,Dar anii trec si deodata, Nu mai esti esti TATIC acum esti TATA,Dar si asa tot suna bine, TATA imie dor de tine,Dar cresc nu mai le esti pe plac, Din TATA tu devii BABAC,Si vorba suna trist si gol, BABACULE mai da-mi un pol,Dar viata e un foc de paie, Si vrei nu vrei ajungi TATAIE,Si vorba ta in ras e luata ,TATAIE ia mai las-o balta,Si-n anii care-ti mai raman, Te vor numi doar AL BATRAN,Si vorba lor te nauceste, BATRANE ce -ti mai trebuieste?Copile tu sa ai stiinta, Am fost un TATA cu credinta,Si din putin de -a fost sa fie, Eu am rabdat si ti-am dat tie,Dar fa-mi te rog o bucurie,La cimitir de vii la mine, Sa-mi zici ca in copilarie,TATICULE mi-e dor de tine",am tiplat-o si am pus-o la pastrare.Nu stiu de ce,dar zilele trecute o recitam,in minte,azi as urla la Luna,dac-as sti ca e bine.

macanta spunea...

asta e si mai grava,sunt deja in lacrimi,multumesc ca ai pus-o aici,o s-o copii sa o am in calculator.Oare de ce nu le spunem cat ii iubim ?

Fetita Junglei13 spunea...

@macanta- poate pentru ca asa am fost crescuti,sa stie ca-i iubim,dar sa n-o spunem prea des.Nu stiu,dar am simtit mereu ca ma iubesc,in schimb nu stiu daca mi-au zis-o de trei ori,de una singura stiua la fiecare, separat,dar de restul nu-mi amintesc.Poate ca asa facem si noi,ii iubim,le-o aratam,dar prea putin le-o spunem.