Sunt fericită! În ciuda a ceea ce mi-a rezervat viaţa şi a ceea ce văd în jur sunt fericită! Şi nu doar azi, ci chiar şi-n disperarea de zilele trecute, am găsit nimicuri, care m-au făcut să zâmbesc:
- Luni, când am plecat d-acasă şi i-am zis mamei, pentru a nu ştiu câta oară, să stea liniştită, c-am să ajung târziu (deşi nu luasem în calclul cerbera "nebună") şi să-i spună doctorei, la control, înainte de a-i lua tensiune şi prin ce a trecut, mama mi-a zis "dar ce frumos miroşi, d-aia zice taică-tu, că rămâne un parfum în urma ta".
- Toate zilele astea, faptul c-auzeam acel "da, tată" de fiecare dată, când sunam.
- Faptul că încă sunt om mă face si mai fericită.
Sunt mult mai fericită decât cuplurile acelea, care-s pe cale să se căsătorească, doar de gura lumii, când el o tot face curvă pe ea şi-n timpul, în care invită lumea.
Dar în mod sigur sunt mult mai fericită decât urjumele alea de oameni, care-mi disecă mie viaţa (şi nu doar mie). Cum, necum, m-am descurcat mereu în clipe grele, pentru că ştiu că mă bazez pe mine, pe mine, pe mine şi pe Doamne- Doamne (Budha,Allah sau cum s-o numi la voi). N-am crezut doar la necaz, nu, am crezut şi sper că am rămas om şi când mi-a fost bine. Tocmai d-aia, Sâmbătă, când am aflat că anumite persoane "stilate" s-au deplasat pentru a se interesa de ce impozitul tatei e plătit şi al meu nu, nici nu m-am supărat. De ce şi-or ocupa viaţa cu a mea? Cu ce i-o ajuta la masă sau somn, dacă au aflat că eu mi le plătesc singură, iar ceilalţi tot singuri? Oare le-o fi fost frig, dacă n-au ştiut până acum, că eu sunt o familie, iar ceilalţi o altă familie, în toate? Aaa, ce fraieră-s, nu, poate doreau să mi-l achite dânşii. Păi, sunt liberi să o facă, dar poate i-adună şi pe alţii, care gândesc că eu nu-s o familie, ci alţii mi-achită dările.
Precum sunt mult mai fericită decât persoanele acelea, care ar trebui să se îngrijească de sănătatea lor, nu de zecile de milioane, pe care spun ei că le-am dat acum.Nu, n-am dat zeci de milioane, pentru că am întâlnit OAMENI (am să revin cu asta, pentru că merită), dar nu pot să nu mă-ntreb: "de ce când şti că şi ţie inima îţi joacă feste, vorbeşti râzând, despre durerea altuia?". Dacă ar fi fost nevoie le-aş fi dat, deşi mi se pare atât de josnic să cumperi viaţă.
Nu, nu le doresc să treacă o secundă, prin clipe d-astea. Pe mine m-a călit viaţa (de câţiva ani buni, în lunile de iarnă am parte de căliri din astea, cu persoane diferite) şi tot am zis că mor, când la Fundeni, am fost întâmpinată de oameni, care transportau pe targă o persoană decedată şi care au stat puţin pe gânduri, când am zis Ploieşti (poate că ei n-au stat chiar atât cât am crezut noi, dar pân-au zis "acum l-am băgat în operaţie" inima mea trecuse dincolo de piept). Şi nu, nici nu mă plâng, mulţumesc lui Doamne-Doamne, c-am ştiut a mă organiza în aşa fel încât s-ajung în Bucureşti cam în acelaşi timp cu Salvarea. Mulţumesc, pentru că încă mai aud aceiaşi voce şi mulţumesc, pentru multe altele. Doar că urjumelor astea de oameni le doresc să fie sănătoşi, să nu fie nevoite niciodată a ajunge prin spitale, nici pentru o durere de cap.
Şi nu doar lor, ci chiar şi celor, care mă îmbărbătau spunându-mi că asta e, are o vârstă. Bun, are, sunt conştientă, doar n-o avea două, sunt conştientă şi de asta şi de multe altele. Am făcut cunoştinţă cu ele, de multă vreme, dar decât să mă incurajezi aşa, mai bine ţi-ai ţine gura. Atât timp cât pot şi există o şansă, nu am să renunţ, nu am cum şi orice idee nu mă poate convinge de contrariu. Nu-s absurdă, sunt conştientă că, dacă omul n-ar mai putea merge, n-ar mai gândi, ar devia, ar fi o legumă sau altele asemănătoare, nu ar trebui să se chinuie, doar pentru a nu suferi eu. Nu, mi-aş dori eu să-i fie curmată suferinţa, dar, repet, atât timp cât depinde de viteza mea de reacţie şi de multe altele, nu-s de acord că a sosit clipa.
Şi chiar şi doamnelor acelea, care-mi sunt colege şi s-au deplasat direct "sus", pentru a cere informaţii de ce lipsesc de la serviciu. De parcă ele trebuie anunţate întâi şi apoi superiorii. Să fie sănătoase! Şi atât! Pentru că niciodată nu mi-au demonstart a avea suflet (şi nu referitor la mine).
Când ţineam caiet de fotbal, scrisesem un citat de-al lui Rică Răducanu "viaţa e ca musacaua, una pe bună, una pe rele", azi pot să spun decât atât "viaţa depinde şi de noroc şi de ce fel de oameni întâlneşti".
Ah, uitasem, nu, nicio secundă nu-mi stătea gândul la machiaj, dar am făcut-o, nicio secundă nu-mi stătea gândul să fiu aranjată bine, dar am făcut-o, pentru că aşa doream să mă vadă, să creadă că sunt bine. Şi chiar am încercat să nu plâng, dar nu am reuşit mereu, doar pentru că nu doream a-i transmite starea mea.
Apropo, ai zâmbit azi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu