Vecinul meu, proiectilul

Că România stă să bubuie o ştiu de mult. Că un ţăran (în adevăratul sens al cuvântului), dacă vrea să-şi sape grădina cheama otv-ul şi-i spune că a găsit urme din Elodia, o ştiu, dar că un ţăran vrea să-şi extindă afacerea, afectat fiind de criză şi-şi mută sediul de la oraş pe plaiurile de smibaştină şi descoperă ditamai proiectilul cum stă să-nmugurească, tot a venit primăvara, am aflat-o abia azi.

Munceau ei, ţăranii români ieri, profitând de timpul de afară şi priveau cum se pregătesc toate să-nverzească. Munceau şi ei, muncitorii de la firma de construcţii, colegul lor, nefiind Dorel, munceau oamenii cu drag şi spor, când dintr-o dată:

- stop muncă? Ce-avem noi aici? La câţiva metri, sub pământ, pe perosană fizică, nu srl?

-bă, nu ştiu ce avem, dar hai să ne oprim şi sa ne scuturăm lopeţile, murdare de pământ, de chestia asta lunguiaţă şi să chemăm proprietara.

Proprietara sosită, femeie deşteaptă, duce mâna la inimă, fuge repede la telefon şi sună. Unde sună? La poliţie. Poliţia vine, vin şi geniştii, vine şi Smurd-ul şi gata, fără poze, că nu fusei acasă. La revedere vecinul, proiectilul, sper că ai fost ultimul, deşi ştiu că mă-nşel, la câte s-au găsit p-aici şi la câţi nemţi au sălăşluit. Urmele lor se mai văd şi azi, dar doar sub forma asta, că altfel ...

Bine că de data asta s-a-ncheiat aşa, c-acum zeci de ani s-a sfârşit tragic.