Cer azil

Nu contează unde, dar eu cer azil pentru linişte. Se poate? Vreau azil doar pentru o perioadă, pentru anul care vine perioada 15 Ianuarie- 25 Februarie, dacă se poate undeva, unde nu-i civilizaţie.

Totul a început aşa, anul trecut pe vremea asta pe la 23:30 noaptea discutam c-un fost coleg de şcoală, regăsit prin intemediul hi cinci-ului, când m-am trezit cu vecina în curte că strigă "ardeeee" cu aşa patimă, încât am crezut că arde la mine. Mi-am petrecut apoi vreo două ore în aceeaşi stare cu alţi vecini, numai că eu a trebuit să dau vestea şi unui om, cu operaţie pe cord şi să mă gândesc: ori îmi pălmuiesc vecina (dar nu prea îndrăzneam, când ieşea din starea de şoc, sigur mă alerga), ori îi plesneşte inima. Nu, nu ardea la ea, ardea la alţii, alţii ce erau într-o altă casă în aceeaşi curte, alţii, pe care am încercat să-i facem să iasă din casă (aşa cum a gândit soacra deşteptului, ţinând cont că-n curte nu aveam voie să intrăm, o maşină explodase deja) şi care la urmă ne-au răsplătit, eact cum am meritat "ce vecini proşti am". De atunci le-am zis, pe mine să nu mai mă solicitaţi la fapte bune.

Am trăit în continuare fericiţi, ca proştii şi ne era bine.

Aseară am venit de la serviciu, mai devreme decât de obicei şi m-au adus şi ei, amicii mei (nu pot să le spun nume, erau în timpul serviciului şi nu se ştie cine citeşte p-aici) şi vorbeam la telefon, cu a mea colegă, râdeam. De fapt toată ziua am râs, am făcut lumea să râdă, îmi spuneau nu-i a bună râsul şi râdeam mai rău, doamna tanti (despre care, poate, am să vă vorbesc cândva ) mă ruga "stai să respir că nu mai pot de râs". Pot spune că râsul mi-a fost a bună, cineva acolo sus mă iubeşte şi mă iubeşte enorm. Dacă ieşeam de la serviciu la ora normală, acum era îngeraş şi probabil p-aici vă scria Bibi (nu-i vorba de drobul de sare, exact la ora aceea eu trebuia să trec p-acolo).

Deci, vorbeam cu a mea colegă, când dintr-o dată toate uşile s-au zguduit, de am crezut că mi-a bubuit casa şi senzaţia asta n-am avut-o doar eu, ci toţi vecinii mei. Bineînţeles, că am ieşit cu toţii afară (aşa suntem noi, vrem să ne asigurăm că suntem bine cu toţii), excepţia a făcut-o acelaşi, ce ne-a intitulat cândva proşti. Cum totul era bine, am crezut că a explodat vreo rafinărie (din păcate acum zeci de ani, am resimţit şi asta), dar nu, colega mea, m-a sunat să vadă ce am păţit şi mi-a spus că s-a resimţit şi la ei, la o distanţă de 6 km, dar nu aşa cum a auzit ea bubuitura, când vorbea cu mine.

Citiţi aici, punctul 3 şi continuarea e asta: aseară a venit în vizită la casă, a vrut să aprindă un generator în garaj şi s-a produs explzia. N-a păţit nimeni nimic, casa nu mai e locuibilă, casele din jur nu mai au geamuri, iar noi de mai sus am resimţit explozia cel mai tare. Nu mă interesează supoziţiile, eu ştiu ce mi-au spus direct autorităţile, important e că uşa garajului nu a zburat decât pe un gard, că au fost doar pagube materiale, că proprietarul a fost aruncat în direcţia opusă a fluxului, pentru asta chiar trebuie să mulţumească; sincer, eu mulţumesc, mulţumesc că n-am ieşit de la serviciu la ora la care trebuia şi mulţumesc tuturor celor, ce şi-au făcut griji pentru mine şi m-au sunat să vadă dacă eram bine.

Mulţumesc din suflet, că lui i-a scăzut tensiunea şi s-a speriat doar pentru că n-a ştiut că sosisem acasă, mulţumesc că totuşi am dormit două ore, mulţumesc că încă mai scriu p-aici, deşi azi vroiam să vă spun din filozofiile mele şi trebuia să râdem, dar nu mă simt în stare şi cer azil, dacă merg în ritmul ăsta probabil că am să fac aşa cum mi-a spus cineva, ce mă amuză dimineţile "in ritmul asta la anul lasi mesaj cu sfarsitul lumii".

Probabil am greşeli, scuze, nu v-am citit niciun blog şi nici nu v-am acceptat comentariile, pentru că trebuie să şi răspund şi nu mă simt în stare.

Hai zâmbiţi, eu dorm azi, dorm la serviciu şi-aveam atâta treabă, vroiam să termin o carte.