Filozofii de pârâu

Cat de curand vor aparea şaruri si laicuri cu Szobi Cseh şi inevitabil vor fi de doua ori.
Prima, cand vor arata oamenii ca "le pasa" si vai, saracul..
Si-a doua ...

36

... 36 de ani de atunci şi până azi
"Dac-as fi pasare, mi-as lua zborul in stoluri,
sa intru cu ele-n iernatic.............
Dac-as fi gand, 
as cutreiera toate taranile.
De-as fi caraus,
as bea apa din toate fantanile.
Dac-as fi vers,
n-ar mai fi cant necantat.
De-as fi catarg,
as vrea marile sa le sparg.
Dar ce sunt ? Nu stiu …
In mine e tot ce asteapta sa fiu. "  Veronica Porumbacu   Dac-ar fi fost, dar nu mai sunt, s-au dus atunci, 4 Martie 1977,

    

 Ani la rândul am ştiut că Filofteia Lăcătuşu a murit suferind de cancer. L-am auzit acum vreo câţiva ani pe Vasile Ciobanu şi-apoi am avut şi norocul de a-mi răspunde la dileme mele.

Trăiesc într-o lume mai mult decât nebună.Rea

   Ştiu că-s naivă, dar tot nu-mi vine să cred de câte ori aud aşa realităţi. Ştiu şi că viaţa nu-i doar râs, dar tot nu pot s-accept astfel de prostii.
   Părerea mea e că orice părinte îsi iubeşte toţii copiii, indiferent că are 18, 2 sau 4. Poate că pentru unii are anumite afinităţi, că-s primii sau că-s cei mai mici, sau poate pentru că i-au ascultat mai mult, dar sigur pe toţi. Şi reciproca ar trebui să fie valabilă, dar din păcate, în ultima vreme, tot văd că nu e. De fapt, nu e în ambele cazuri.
   Ştiu că sunt zeci de astfel de situaţii anormale (pentru mine aşa or să fie mereu), dar cea de azi m-a întristat enorm.

"Educaţi-vă" bătrânii

       Am vrut să scriu o postare asemănătoare, acum multă vreme, dar nu ştiu nici azi de ce nu am făcut-o.

Măcar atât

   Eu nu i-am prins pe oamenii aceştia, dar mulţi încă îmi sunt dragi.

Cu buretele sau Pic-ul?

         Fă-mă să uit. Nu să râd, să uit. Să râd, mă fac singură, dar să uit, să-mi dispară imaginea aceea, cum fac?

Viaţa ca un banc

         Am să-ncep c-un banc, deşi nu-i de râs. Poate unii dintre voi îl ştiu şi-nţeleg mai repede.
  "La inundaţii toţi sătenii alergau disperaţi ca să scape, numai Gheorghe se urcă pe casă. Ajunge apa până la brâul casei, sătenii în căruţe-l strigă pe Gheorghe:
- Gheorgheeeeeeeee, hai măi, hai cu noi.
- Nu merg, Dumnezeu m-ajută.
Ajunge apa până la ferestre, treceau oamenii cu barca.
- Gheorgheeeeeeeee, hai măi, hai cu noi.
- Nu merg, Dumnezeu m-ajută.
Ajunge apa până la acoperiş, vine un elicopter să salveze ultimii rămaşi
- Gheorgheeeeeeeee, hai măi, hai cu noi.
- Nu merg, Dumnezeu m-ajută.

Cretini

            Acum vreo două zile (nu ştiu de ce), mă gândeam "oare de ce-şi pasează unii copii, părinţii ca pe nişte obiecte?".
           Şi când spun copii, nu mă refer la puşti, la ţânci, la prichindei, ci la adulţi, trecuţi de 30, de 40, ba chiar şi de 50 de ani.
           Şi când spun pasta, nu mă refer la "preparatul unei paste", ci la pasatul părinţilor de la unii la alţii, când aceştia devin neputincioşi.

Realitatea. Crudă, dar realitate

O poză, care doare şi-o realitate şi mai crudă.
Vă avertizez din start, că-i ceva mai mult decât marcant. E ceva la care nu multi rezistă. Fără nicio glumă.

Acum 24 de ani

Nu ştiam nimic, decât că trebuie să nu vorbesc, despre ceea ce vorbeau ei (Dili şi Dili), că nu trebuie să ştie toţi de Europa Liberă şi de Vocea Americii, de ce spuneau, de ce gândeau.

Mamă la schimb cu...

De Sâmbătă până la orele astea, mă tot frământ. Mă frământ precum se frământă coca. Îhî, e bine aşa, coca aluatul, nu Coca femeia, de pe antebraţul bărbaţilor, ce îşi făceau înscrisuri cu tuşul, pe vremea când erau în armată. (ca o paranteză, asta cu Coca şi coca o ştiu din copilărie, de aici, n-a fost mintea mea aşa de inventivă). Am închis paranteza şi revin, mă frământ aşa de mult, că am să ajung un cozonac pufos, dar tot nu pot înţelege (ştiu, sunt o neînţelegătoare) nişte cuvinte auzite atunci. Nu, nu-s în chirilică sau vreun dialect chinez vechi, nu, sunt în româna zilelor noastre, dar baiul e că eu la următoarea afirmaţie, tot nu-i găsesc explicaţie.

Ai zâmbit azi?

Subtitlul de azi:
Mulţumeşte pentru ceea ce ai şi nu uita, poate să fie şi mai rău.
Nu, noi oamenii nu suntem niciodată muţumiţi. Mereu ne dorim mai mult şi mai mult. A apărut pe piaţă un telefon mobil, care face şi cartofi prăjiţi, hop, al nostru e. S-a lansat aparatul, care slăbeşte în timp ce noi putem înfuleca liniştiţi 13 şauorme, al nostru e.
Ce zic eu aici?
Habar n-avem că Zecele ăsta e cât se poate de adevărat şi în aceiaşi oală aş include şi sănătatea. Omul nu conştientizează că are o mare avere, dacă e sănătos, decât după ce o pierde. Păcat, mare păcat.

Am întâlnit însă şi oameni, care îţi demonstrează că poţi fi optimist.

Crezi că poţi?

Nevoie urgenta de sange B3 Negativ - fetita nou-nascuta, mama a decedat saptamana trecuta (colega din BRD Finance)- va rog sa trimiteti mai departe mesajul pana se gaseste o persoana ce poate si doreste sa salveze acest bebelus. Numarul de telefon il aveti aici - 0741 864 495 - 0765 262 424.
Mesajul l-am găsit aici şi asta e una dintre dăţile în care-mi doresc să am cel puţin 80 de kg sau măcar 50 şi câteva grame.

Femeia? Copila?

A terminat anul acesta, clasa a VIII-a şi de vreo doi ani, pentru a putea rămâne în şcoală, a practicat cea mai veche meserie. Probabil asta o să facă si pentru a se menţine în continuare la şcoală.
De ce?
Pentru că are un părinte, care mai prinde din când în când câte o "lucrare", dar căruia nu-i lipsesc ţigările şi berea din meniul zilnic (nu fac morală, şi eu fumez) şi-un alt părinte, care e preocupat mai mult de propria persoană.
Aşa s-au întreţinut ei, ea a făcut ce a putut şi fratele ei a muncit pe unde a găsit.
Pe pariu, că, dacă nu îi ştii istoria, o cataloghezi ca şi alţii? Cred că nici nu-i mai pasă, e obişnuită să audă zilnic "curva naibii".
Are doar 14 ani şi e o copilă  femeie, trecută mult prin viaţă, din păcate.

Ai zâmbit azi?

Ascult lălăieli în cască, depinde de stare, de locaţie, de ...
Ascult lălăielile doar la o cască, pe rând, ca să pot auzi şi ce se petree-n jurul meu. Unii-mi spun c-aş fi Cristina din melodia Zoiei Alecu, eu zic că doar îi ignor şi mă fac că n-aud.
E relaxantă muzica la cască, dar...
Ai zâmbit azi?
Şi el zâmbea, şi el asculta muzică la căşti, şi-ar fi împlinit azi, 20 de ani, dar într-o seară, pe când traversa calea ferată, după ce s-a asigurat şi-a lăsat să treacă mărfarul, n-a mai auzit şi celălalt tren, asulta muzică la căşti.
Azi pleacă să-şi aniverseze cei 20 de ani, în altă lume.

Iubim animalele, zic

Nu mă pot numi o iubitoare de animale, dar nici n-am să chinui un animal, numai de dragul de a-l avea.
Pe Calu l-am găsit, într-o dimineaţă, în drum spre cimitir, mi-a zis mama, că-mi scărţie încălţămintea şi râzând i-am spus, că nu are cum. Aşa l-am găsit, el scârţâia, nu bocancii mei. Pe cuvânt, m-am uitat, am căutat, nici urmă de fraţi, surori, părinţi sau alte rubedenii, era abandonat, altfel nu îndrăzneam să-l iau. Acum stă în padoc, doar de trei -patru ori pe săptămnă îl scot afară şi atunci, stau cu inima cât o furnică.
Pe Lăbuş l-am primit, când era deja matur. Era obişnuit în lanţ, aşa cresuse. Recunosc, sunt fără milă, şi la mine din primăvară, până în toamnă stă legat şi are acelaşi program de libertate ca şi Calu, diferenţa dintre ei e că, primul zbenguie de nebun, al doilea stă lângă mine.
Iarna, când stau numai în libertate, Lăbuş stă tot acolo, nu pleacă. Acum ceva vreme, îmi spuneau unii, că ar trebui să renunţ la unul dintre ei, că-i criză. Să ne tăiem între noi, propun, să ne împuţinăm, că-i criză.
Am motivele mele, pentru care îmi ţin câinii aşa şi pentru care le permit să colinde, prin grădina de câini, numai în anumite zile.
Alaltăieri, în timp ce-mi continuam pictura, o vecină din categoria "noi vecini", îşi scăpase câinele şi căţeaua pe stradă. Căţeaua se afla în călduri şi nefiind dornică de ceilalţi, îl vroia doar pe Bobiţă, un câine vecin. Vecina îşi chema căţeaua, căţeaua ridica coada la Bobiţă, vecina îi dădu un şut lui Bobiţă. Asta e iubirea de animale? Asta? Să-i iubim pe ai noştri, dar să-i f... pe alţii?! Ce vină avea Bobiţă, că ăleia îi ardea de amor?! Zău, că îmi venea să o întreb, dacă aşa le face şi pacienţilor, la spital.
Din păcate, în iarnă-primăvară am văzut ceva, ce m-a îngrozit.
Din nefericire, azi era în acelaşi stadiu.
Imaginile sunt şocante:

Câteodată, n-am cuvinte

   Ieri unul dintre amici mei, din categoria celor de 87 de ani, îmi spunea printre lacrimi, că soţia lui e la spital şi că a rămas paralizată. N-am ştiut ce să-i zic, serios, i-am zis aceleaşi cuvinte, pe care mi le-a spus el mie, cândva, dar nu ştiu, dacă l-au ajutat. Plângea şi printre lacrimi îmi spunea, că sunt 52 de ani, de când sunt împreună. A ocrotit-o omul acesta, pe consoarta lui, de când mă ştiu eu. A avut o putere de a lupta cu viaţa cum n-au mulţi, în zilele noastre.
 N-am ştiut cum să-i alin durerea, i-am adus din drumurile mele, o portocală şi-un grapefruit. Ştiu că îi plac, ştiu că îsi permite şi singur, dar n-am ştiu ce să-i zic.
 Seara, l-am văzut la o bere, i-o oferise cineva şi-altcineva îi spunea "bravo, nevasta ta e unde e şi tu te huzureşti" şi-a plâns iar, zicându-mi: "măi Tănţica (e singurul om, ce-mi spune aşa) să nu uiţi niciodată, oamenii-s răi, sunt ai naibii, când eşti doborât, fac ei cum fac şi te îngroapă de viu". I-aş fi spus că ştiu, i-aş fi spus că unii se chinuie să transforme viaţa altora, în iad, i-aş fi spus multe despre viaţă şi oameni, dar o ştia şi el, aşa că doar l-am îmbrăţişat şi i-am spus că ne vedem Duminică.
Ai zâmbit azi? Că el m-a făcut pe mine să zâmbesc şi ieri.
Azi, Duminică- nu ne-am întâlnit, l-am zărit în treacăt, era trist, soţia lui a  murit.

Povestea unei "case"

A fost odata, pe vremea in care unii dintre noi de-abia am inceput sa descoperim scamele de pe covoare, iar altii inca erau doar in proiectele parintilor, un om simplu. Si omul avea patru copii, o fata, un baiat, alt baiat si-o alta fetita.Omul lucra in sectia unei uzini de armament si, desi isi putea permite si altceva, omul manca mamaliga cu untura, sa poata construi o casa maaaare copiiilor. Si-a interzis omul multe, copiii i-au crescut, una dintre fete i-a daruit si nepoti, omul intre timp a iesit la pensie, casa a ramas la fel, maaare, maaaaare si rosie. In paralel a inceput constructia alteia, tot mare, dar ultima.
Era un om bland, glumet, vesel, pana intr-o zi, cand s-a produs schimbarea. Fetita lui, devenita intre timp domnisoara, suferea de o boala incurabila. Omul n-a rezistat mult, inima lui a cedat, intr-un an s-a stins, la cateva luni dupa, i s-a dus si fetita. Acum sunt amndoi, intr-o casa mare, ultima casa mare, pe care ca si prima n-a reusit sa o duca la sfarsit:

Filozofii de parau

Sunt multe femei, ce dau nastere, dar din pacate, prea putine, care devin mame.

Ai zambit azi?

Daca nu, fa-o. Mirabela, fata de aici, a facut-o pana azi dimineata.
Si iarasi doamna cosasa m-a anuntat noaptea, inainte, ca de fiecare data in ultima vreme.