Imi vine sa urlu. Pur şi simplu să urlu, la Lună, la Soare, la stele, la iarbă, la orice.
Eu nu urăsc. Nu-i bine să urăşti, oricâte ai pătimit în viaţă. N-am urât niciodată pe nimeni, deşi am avut motive, pe care unii nici măcar duşmanilor nu le doresc.
Oamenii
cred că mă ştiu (unii cunosc motivele, alţii îmi cunosc felul de a fi).
Dar tot îmi vine să urlu.
Am o vecină, pe numele ei Speranţa. O femeie trecută prin viaţa, o femeie ce ar trebui să deţină ceva minte în obicetul ăla susţinut de gât. O femeie, ce avea în copilăria mea, peste 50 de pisici (mda, o vedeam pe vremea aia ca pe o vrăjitoare). O femeie tristă, părerea mea.
Problema mea e alta: am doi câini, unul cu nume normal, Lăbuş, că aşa l-am primit, şi unul zglobiu, cu un nume pe măsură, Calu, că aşa l-am denumit eu. Calu, cândva, era cazat în apropierea ferestrei mele, vecin cu Lăbuş. Numai urechile mele ştiu câte blesteme au auzit, câţi Dumnezei, câte cuvinte de neadresat nici oamenilor, apoi animalelor. Într-o zi am cedat şi l-am mutat în partea cealaltă. Lăbuş a rămas pe poziţie.
Nu-s revenită acasă e 15 minute, dar tot aud "mnezei, aghiuţi şi altele asemănătoare", asezonate cu "dacă nu muţi câinele, vă fac, dreg, etc".
Prostia e alta, că zice toate astea în curtea ei, câinii mei sunt în grădina mea, dar cân mă vede, tace. Dacă
special le spun ceva câinilor, îmi spune că "de ce te iei e ei, sunt şi ei suflete".
Ori sunt eu tâmpită, ori sunt eu tâmpită, dar răzbelul ăsta psihologic, mă termină.
Asta mă face să-mi amintesc de tata, când dorea să aucă special acasă o sirenă, de la barierele acelea urlătoare de la CFR şi când ieş€au vecinii să o oprească, apoi să o pornească iar şi tot aşa.
Şi totuşi, cred că într-o zi am să irit nişte câini, am să-i înregistrez, am să scot boxele pe geam şi-am să ascult toată ziua numai lătrat artistic.
Poate că o să revin azi, acum mă duc să-mi distrez câinii.
Decât aşa iubitori de animale, mai bine lipsă.
