Dilema dulciurilor

        Bată-m-ar norocul să mă bată, dar datorită unei zbuciumări emoţionale, mă luă aşa o poftă de dulce (repet, poate mă invitaţi vreodată pe la voi: pt mine ceva bun, nu e neapărat ceva dulce). Şi pofta ce-am poftit fu satisfăcută. Logic, nu?!
      Doar că, uite ursul, nu e ursul, ia piciorul, nu-i cotul şi tot aşa.
       Recunosc, de fiecare dată, când ajung la o anumită parte a dulcelui respectiv, m-apucă râsul, dar azi m-a plesnit revelaţia şi m-a apucat întrebărita:
  dacă am râs degeaba până acum?!?! Dacă de fapt nu era un el, ci era o ea? Da, măi populaţie cititoare de aberaţii, de unde ştim noi, că ăştia-s ursuleţi şi nu ursuline?
    Papi ăsta, mai c-ar fi un ursuleţ, după cum îşi duce mâna, dar  Barni, pariu că e o ea, după cum ţine mâinile în şolduri.

P.S- recunosc, de la cap pleacă totul.