Dar sunt om

Si pot fi
Orice cu mintea pot gândi", cum ar spune Zoia Alecu.
            Şi recunosc, uneori m-apucă nostalgia. Ma ia aşa, când nici măcar nu mă aştept. De exemplu, ma ia când fac o ciorbă de fasole.Şi vărs lacrimi, dând vina pe ceapă, deşi adevărul e că-mi amintesc mereu de prima ciorbă de fasole pregătită, pe când aveam puţin până în 12 ani şi sor'mea a venit în vizită la noi. Prima mea cirobă, primul şi ultimul polonic primit în cap. Sincer şi-acum când aberez parcă-l simt şi-aud "tâmpito, la ciorba de fasole nu se pun cartofi niciodată, doar dacă vrei să strângi toxinele, că, dacă-i mănânci, te beşi". Avea Sor stilul ei de a-ţi explica, niciodată încet şi cu calm, direct cu volum şi ca şi cum te-ai fi născut învăţat.
  Pot să vorbesc, despre ea, râzând zile-ntregi, dar pot să trec la starea de plâns imediat. Pentru că-s om şi uneori simt nevoia să nu mă ascund dincolo de zâmbet.
  Simt uneori disperarea până dincolo de limită.Şi n-o simt ca durere a mea, o simt ca durere a altora. Să mă bată Dumnezeu, Allah, Budha şi cum i-oti zice, pentru c-am avut-o-n inimă multă vreme, pân-am descoperit cum se mănâncă viaţă, mai ceva decât pe mama. Eh, şi-n disperarea asta a mea, mi-aduc mereu aminte de un citat, găsit cu mulţi ani înainte de prima ciorbă, pe-un caiet, tot de-al Coarnei. Nu, nu era oracol, era un caiet de 48 de file (ştiu şi unde a rămas acela caiet şi cât m-am rugat de femeia aia să mi-l returneze, acum 10 ani de zile), unde scria cu roşu "dacă vreodată îţi simţi inima plină de durere, să te duci la flori, la pietre, la stele, dar la oameni niciodată".
  Ei bine, când mă ia nostalgia asta, încerc să îmi reiau zâmbetul de undeva.
  Sunt bine, da. Mi-am reluat energia de la ea:
undeva pe lângă miezul nopţii

       

 şi pe la şase dimineaţa, când cocoşii încă dormeau