luni, 11 iulie 2011

Madam cosaşa

Postarea asta vroiam să o scriu de vreo săptămână, dar aşteptam să găsesc o melodie.
Îmi pare rău, melodia n-am găsit-o şi din păcate, a sosit ziua aceea.
Nu-i nicio postare de lamentare, de plângere, de cerşit milă, e doar o înşiruire de alte cuvinte şi-i scrisă pentru o persoană anume.

Când făcui prima dată cunoştinţă cu moartea, n-am fost chiar atât de conştientă. Eram prea mică şi nu înţelegeam de ce tataie, de dincolo nu mai vine să-mi ia apărarea în faţa mamaiei.
Între timp, ce-am făcut?
Am crescut şi-am aflat de ce râd oamenii noapte la priveghi, de ce-uri multe, legate de zilele şi nopţile acelea şi-apoi am aflat că madama cosaşă te ia când are ea chef. Nu contează că e ziua ta, că ai copii, că ai părinţi. Nu, nu ţine cont de nimic.
Era în 11 Ianuarie '86, tata abia venise acasă de la comemorarea unei mame tinere, ce plecase de un an. Îmi fierbea laptele, adus de la serviciu în servietă, s-a schimbat deodată şi mi-a zis "stai tu lângă lapte, mă duc să-l aduc pe tataie", şi l-a adus. Nu cum credea mamaie, când i-a zis "mă duc să-l aduc pe tăticu, să fii pregătită, vin cu lume multă", nu, l-a adus pentru ultima oară cu Dacia şi l-a întins pe masă. Am plâns, poate că la fel cum o fac acum, pentru mine se terminase un univers, pentru mine atunci gândul că nu-mi va mai povesti din război era nimicitor (eram doar un copil). A fost prima iarnă urâtă din viaţa mea şi ultimul nostru drum împreună, l-am pupat şi l-am mângâiat, cum am vrut eu, tot drumul, eram doar eu cu el, acolo sus, în maşina, ce-l plimba pentru ultima oară.Ani de zile m-am întrebat, de ce nu m-o fi luat cu el la lapte? De ce nu a vrut? De ce m-a lăsat acasă, deşi mă lua mereu să râdem pe drumul, către nenea, unde avea abonamet la lapte? De ce? N-am habar nici azi, dar în zilele alea, m-am schimbat complet. Şi recunosc, în zilele alea Dumnezeu mi se părea diferit, faţă de ceea ce mă învăţase tataie.
A doua lovitură d-asta, am primit-o în Noiembrie '88, când am auzit pentru prima dată cuvintele "de ce? Mai bine mă lua pe mine". Tataie îşi chemase una dintre fete la el, mamaie a rostit cuvintele. Chiar, de ce? Nu ştiu, dar iar m-am supărat pe Doamne- Doamne. Păi, ce mă învăţaseră ei pe mine şi ce făcea El, atunci?
Şi-au trecut anii şi din când în când, mă-mbrăcam ca o fetiţă şi mă aşezam cuminte, în biserică, biletul în mână, banii îi dădeam la intrare şi păzeam coşuleţul, să nu ia foc din cauza lumânărilor. Învăţasem slujbele pe deasupra, ştiam ce şi cum să fac şi mă enervau doamnele, de pe atunci. Şi-apoi, într-o zi de Iulie, 5 Iulie'92, după ce aproape un an, mi-am tratat mamaia ca pe un copil, povestindu-i întâmplări din viaţa ei, aşa cum mi le spusesea ea, altădată, hrănind-o cu linguriţa, plimbând-o şi explicându-i poate de sute de ori, că acolo e casa ei, nu trebuie să-şi facă bagajul şi să plece, l-am auzit pe tata spunându-i mamei "hai să luăm coşciug, de la Tâmplărie, dacă mămica se duce zilele astea, ce ne facem, că e Vineri şi apoi nu se lucrează". Şi-au plecat, nu înainte ca tata să-mi spună că, n-am ce să caut în camera, în care mamaie era păzită de o surată, de a ei, care-i ţinea lumânarea,că am să mă sperii şi am "s-o întorc din drum". Nu, nu m-am putut abţine şi m-am dus la ea, s-o văd, iar după ce mi-a explicat surata, cum stă treaba cum întorsul, am ieşit pe prispa casei ei şi-am stat la umbra boltei, certându-mă cu Dumnezeu. Jur că, dacă fumam în perioada aia, aş fi fumat cel puţin cinci pachete de ţigări, în minutele, ce s-au scurs până mi-a spus surata să merg să caut pe cineva, s-o ajute la ritualul spălatului, că s-a dus mamaie. Ce folos, că m-am dus? Femeile, pe care le-am găsit, au râs (ştiam de mult cum sunt oamenii, nu era o noutate. Mai ales că şi la tataia lui MIRC auzisem cuvinte asemănătoare).Singura, care mi-a răspuns afirmativ, fiind o femeie la fel de bătrână ca şi cealaltă. Dacă am plâns? Am plâns, m-am enervat, m-am certat în mintea mea cu Dumnezeu, am vrut să-l strâng de gât pe popă în biserică, atunci când a sărit din slujbă, l-am ţinut pe tata de mână, ca să nu facă vreo nebnuie (părerea mea, dreptate, nu nebunie, nu tai tu din slujbă, că aşa vrea limba ta) şi iar L-am întrebat pe Dumnezeu, dacă  în poveştile acelea cu El, tataie mi-a spus adevărul sau nu L-a cunoscut aşa, cum îl vedeam eu atunci.
Şi iar am luat calea bisericii, gândind că tot ceea ce ştiam să fac, mă învăţase chiar mamaie.
Şi-n iarna aceluiaşi an, s-a dus şi mamaia cealaltă. N-am avut nevoie de ceapă plimbată prin faţa ochilor, ca să plâng, precum verişoara preferată a mamaiei, n-am plâns ca la ceilalţi, am plâns atât cât am simţit.
Printre toate astea, recunosc, că, deşi pare altceva, am avut o copilărie fericită şi o viaţă frumoasă.
Dacă era după logica oamenilor, mai întâi bătrânii şi apoi restul, nimic nu trebuia să intervină, dar madam cosaşa s-a luat după cealaltă vorbă "ne naştem pe rând şi ne duem pe sărite". Aşa că în prima dimineaţă din Ianuarie 1998, când ne-a sunat tata să ne cheme acasă, n-a făcut-o că să-i aniversăm ziua (pentru asta nu aveam nevoie de chemare), ci i-a zis surorii mele "poate puteţi veni şi voi mai devreme, a murit nepotul S, e la Bucureşti. Şi-am venit. Am auzit iar cuvintele "mai bine mă dueam eu", dar din gura altuia şi iar am zis "vezi Doamne, cum eşti, vezi, mi i-ai luat aproape pe toţi, care m-au crescut". Şi-am avut monologul ăsta timp de nouă zile, până l-am putut aduce acasă şi-ntre timp, mi-am scos economiile, strânse pentru şcoala de şoferi, c-am gândit ca mama "doar n-o să-l îngroape străinii, dacă nu mai are pe nimeni". Atunci aşa am fost, eu, mama şi tata, atât, peste ani s-au înmulţit (dintr-un anumit punct de vedere). Atunci doar noi eram rudele lui.
Scrisoarea de după, primită din puşcărie, în care am citit aceleaşi cuvinte "trebuia să mă duc eu", de parcă mă urmăreau, m-a făcut să plâng şi mai mult, dar nici prin cap nu-mi trecea că şi autorul scrisorii va avea aceiaşi soartă şi va muri tot în condiţii suspecte (cred că între timp s-au clasat ambele dosare şi dacă la primul a fost mai mult sau mai puţin un accident, la cel de al doilea sunt sigură că nu. Beciurile alea de la Hale, oglinzile, care de fapt nu erau oglinzi, i era la fel ca în filme, dincolo de ele vedeai tot, încă îmi dau fiori şi acum, dar am certitudinea că Dumnezeu a "răsplătit" persoana aceea, după cum a meritat), peste opt luni. Şi nici n-am crezut, până când n-am ajuns la morga aia, din Moreni şi nu l-am văzut întins pe masă (cu urme de X şi O pe el, lăsat deschis, de a trebuit să dăm comandă de un alt coşciug, mult mai înalt şi lat). Şi iar am auzit cuvintele "trebuia să mă ia pe mine" şi iar mi-am scos economiile, păstrate pentru şcoala de şoferi,. Ca şi în cazul fratelui, nici el n-a avut alte rude atunci, dar mai târziu, da.
Şi viaţa celorlalţi şi-a reluat cursul, până în vara lui 2003, când am crezut că mă înşeală privirea şi cei aproape 2 kilometri i-am parcurs în doar două minute, desculţă şi cu teamă. Şi-am vrut să se deschidă pământul, când am aflat vestea, gândindu-mă şi la cel dus, dar şi la cel rămas şi la starea lui. Nu ştiam, dacă o să reziste, nu ştiam dacă inima lui suportă şi asta, în schimb ştiam legătura dintre ei. Mai era ceva, nu concepeam ca un om, care n-a fost bolnav niciodată, rumen în obraji şi care emana  numai sănătate să fii plecat aşa dintro-dată. Am înţeles, puţin mai târziu, ând am auzit iar cuvintele "trebuia să..., eu am fost bolnav, eu nu vreau să mai chinui pe alţii". A fost a doua oară, în viaţa mea, când îl vedeam pe tata plângând, prima dată fiind când s-a dus mamaie. Nu-l văzusem plângând, nici când era să mă duc eu, deşi ştiu că a făcut-o.
Şi-apoi, m-am mai întrebat, de ce pe el, că era mult prea tânăr, de ce pe ea, de ce pe ei, dar iarna anului trecut, tot m-a luat pe nepregătite şi-a fost a treia oară, când l-am văzut pe tata plângând.
Şi parcă de atunci, nu-mi mai revin, parcă a fost sfârşitul, pe care nu-l urmează un alt început.
În schimb toate astea şi altele, care s-au petrecut între timp, m-au învăţat că nu Dumnezeu şi-a întors faţa de la noi, ci mai mult noi de la El.hiar dacă madama cosaşă, supărările şi alte nenoroiri, ne fac să credem altceva.
Da, am avut perioade, în care L-am întrebat de ce, de ce eu? De ce nu eu? De ce ...
Dar nu, Dumnezeu nu şi-a întors faţa, repet, ci noi, iar eu am trecut prin toate astea, ca să ştiu cât sunt de puternică.
Şi iar repet, în ciuda a ceea ce rezultă din postarea aceasta, am avut şi încă mai am, o viaţă frumoasă.
Am scris cuvintele astea, gândindu-mă la o anumită persoană, care probabil nici nu va avea răbdarea să citească până la sfârşit.
Unele dintre versurile, melodiei, pe care o caut, sunt astea:
"Dumnezeu n-a murit
A fost doar obosit
Şi-a dormit un picuţ
Dup-amiază..." şi postarea putea să se intituleze altfel, dar aşa am ales eu.