Păcatul
Alexandru Vlahuţă
Păcătuit-a omul în vremuri fericite,
Când nu-i lipsea nimica, nici hrană, nici odihnă,
Când n-avea a se teme de zile amărâte,
Când roabă-i era lumea – şi el domnea în tihnă.
Pământul, încă proaspăt, pătatu-s-a de sânge
Când lumea era largă şi oamenii puţini,
Când nimenea, sub soare, n-avea de ce se plânge,
Când cerul n-avea trăsnet – şi nici pământul spini.
Şi vreţi ca astăzi omul să nu păcătuiască?
Când grijile-l apasă, nevoile-l muncesc,
Când el se vede-n lume menit să pătimească,
Când relele-l frământă, şi poftele-l robesc!
Şi vreţi să n-avem Caini, când e nepotrivire,
Şi ură şi cruzime în neamul omenesc,
Când neagra duşmănie şi lacoma râvnire
De-a pururea-ncuibate în inimi clocotesc!
Nu, nu; din nopţi pierdute în vremuri depărtate
Blăstemul stă pe oameni, în veci vor suferi.
Şi râvna, şi ispita, şi negrele păcate
Născutu-s-au cu lumea, cu lumea vor pieri!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu