Ati simtiti vreodata, ca ati vrea sa intrati in pamant de rusine? V-ati uitat atent in jur ca poate totusi nu v-a vazut nimeni si ati continuat?
Nu, nu-i vorba de necesitati sau alte situatii asemanatoare - betie crunta cu urmari de cadere libera, dar e vorba de cadere. Si nu una oarecare, ci una cu urmari pe termen lung.
Eu cand vreau sa fiu minunata, sunt mai minunata decat minunatii.
Anul trecut, prin toamna, intr-o seara, pe la 21:15 ma intorceam plina de liniste si-n pasi zglobii spre casa. Si cum, din motive de seara si reintoarcere in grup, grup ce avea in componenta si femeie cu copil in interior, am schimbat traseul, habar neavand ca au ridicat soseaua in capatul strazii cu vreo cativa centimetri. Femeia insarcinata, pe care am lasat-o acasa, m-a intrebat de vreo cateva ori, daca nu-mi e urat sa parcurg drumul prin intuneric, pana in captul celalat. Urat nu-mi era si sincer acum, chiar daca era sa-mi fie, doar nu-i spuneam, ca imi e, ca ea sa ma conduca si apoi sa se intoarca singura. Cum ar fi fost? Chiar nu-mi era, eram linistita si zglobie, precum o caprioara (nu caprioara lui Labis), in capul meu, piticii si Guliver deja dansau in ritmurile, ce inca ma insoteau. Minunea mare s-a intamplat, cand am primit un mesaj, from Sarah with love (nu era de la ea, dar asta-mi vine in cap, cand aud sunetul de mesaj- melodia aceea) si-am scos telefonul. Mare prostie, sa scoti ceva ce iti lumineaza direct in fata, cand in rest e numai negru. In secunda numarul doi am fost cu toata lungimea mea, de 165 cm, la pamant. Nici nu stiu cand am aterizat acolo, dar stiu ca au inceput sa latre toti cainii din curtile alaturate, geanta mi-a zburat exact ca-n filme, cu dublu flick flack si triplu surub, dar nu s-a dezlipit de mana si nici n-am pierdut nimic din ea. In secunda a treia eram deja in picioare, cu ochii in 13 directii sa vad, daca m-a zarit cineva si cu gand sa dispar mai repede, ca sa nu iasa oamenii de prin case. Gandul acolo a ramas, oamenii nu stiu daca au iesit, dar piciorul stang a refuzat sa se mai indoaie, dreptul era julit aproape tot (inca ma minunez si azi, cand vad pantalonii de atunci, ca n-au nici macar o gaura), in mana dreapta aveam o gaura rosie, dreapta ma ustura si acasa am vazut cat de ciuruita era, iar de acolo pana la destinatie, am parcurs cei 500 de metri ramasi, intr-o jumatate de ora.
Partea proasta abia apoi a urmat, cu rusinea am rezolvat-o, dar in noaptea respectiva am inchis ochii pe rand si pe bucati, de durere. Pozele din ziua urmatoare stau marturie si azi. Urmatoarele saptamani, picioarele mele au cunoscut numai pantaloni, iar cei pe care i-am purtat in seara respectiva au fost mult timp lasati la adapostul sifonierului. Durerea? Durerea a trecut mult mai tarziu, dar rusinea ce am simtit-o pentru cateva fractiuni de secunda, n-am mai simtit-o de mult.
De ce mi-am adus aminte de ea? Uite d- aia
2 comentarii:
:))) scuza-ma, dar am o imaginatie bogata si deja te aveam in fata ochilor, intinsa pe jos :)))
Gata, stiu ca pentru tine nu a fost asa amuzant...atunci, pe moment.
Da, am patit-o si eu. Eram mai pustoaica si nu am scapat de un amic, care vroia musai sa alerge cu mine in carca ( dupa ce bause cateva paharele ). Tuta cum sunt, am acceptat. Ala a cazut, eu am zburat peste el si mi-am harjait toata falca de ciment...si buza pe interior - pentru ca, probabil, tipam. Rusinea nu a fost pe moment, ci in toate zilele urmatoare cand toti credeau ca m-a batut prietenul :)) Aratam de parca primisem o bata in moaca.
Aaaa...da, mi se dezlipise nara :))) Nu stiu cum...dar flutura elegant.
@Lillee- razi cat iti doreste inima,ca si eu am ras pana am incercat sa merg.Era o faza d-aia cu ras isteric,durere si senzatie de jena.Mi-a trecut rasul,cand am inceput sa reiau mersul,dar de cate ori merg pe acolo,rad si fac pasul maaare-maaare :))
Trimiteți un comentariu