Da, recunosc, am fost după nane. Până pe la 12 ani, nu ştiam ce-s alea, le-am descoperit cu ajutorul Danei, ea avea mai multă experienţă, învăţase de la maică-sa , de la bunică-sa, eu fiind mai băieţoi, plecam la vânătoare, la fotbal, la ciocârdău, aveam alte treburi. Ei bine, de atunci sunt nelipsite din viaţa mea, nu că le-aş mânca până la ultima, sau că n-aş putea trăi fără ele, dar sentimentul ăla, de cules de nane şi-i suficient să-mi aducă zâmbetul (şi atât, nu zâmbetul pe buze, că nu poate fi adus în coate, glezne, călcâie sau alte cele, nu? Sau dacă ştii tu cum zâmbeşte un genunchi, poate-mi spui şi mie). Acum Dana nu mai merge după nane, cel puţin, nu cu noi, ea s-a maturizat prea repede, datorită oamenilor şi a prejudecăţilor, Dana e pădureaţă, zic unii (atunci eu sunt islăzeaţă, câmpeneaţă, stufăreaţă ?), dar merg alţii.
Deja sunt spre sfârşitul postării şi realizez, că nu am spus ce-s alea nane, nanele sunt
Lepiota Rhacodes, să nu se creeze confuzii.
Cert e că azi am descoperit, că încă mai există căsuţe pentru Bambi şi că nu mai avem aceleaşi obiceiuri, ca în copilărie, nu, fuge iepurele de la picioarele unora, iar pe mine mai are puţin şi se urcă fazanul. Păi, dacă eram copil, aş fi ştiut, că iepurele a trecut de puţină vreme pe acolo, că doar găsisem dovezile, sau după cum arătau, cred ca erau ale mamei lui Bambi.... Şi aici ar fi trebuit să urmeze pozele cu dovezile şi căsuţa, dar nu sunt, pentru că nu vor ele să se încarce :(
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu