Duminica egal poezie

 In munti

Octavian Goga 

Voi, muntilor mândri, mosnegi cununati
Cu stelele boltii albastre,
În leaganul vostru de codri si stânci
Dorm toate povestile noastre.
Alaturi de soimii cu ochii aprinsi,
Din tainica voastra dumbrava,
Se-nalta-ndraznete-n lumina din cer
Si visele noastre de slava.

În voi îsi desteapta plânsorile ei
Frumoasa mea tara saraca,
Cu brate lipsite de-al luptei fior
Si buze ursite sa taca.
La voi vine jalea-i când vifor pagân
Purcede strigarea sa-i frânga,
În cântec o schimba padurea de brazi
Si-n lume-o trimite sa plânga.

La voi ma îndruma-n cararile ei
Si biata mea soarta pribeaga,
Padurea cea vesnic lipsita de somn
Mi-e sfânta si-atâta de draga.
Cântarea maiastra din codrii carunti
Da strunelor mele povata,
Si-o mândra poveste strivita de vremi
Truditul meu suflet învata.

Din culmea plesuva cu crestetul alb
Privirile-mi zboara departe,
Si-n mintea supusa tresare aprins
Fiorul maririlor moarte.
Un vaier amarnic se zbate-n amurg
Si staruie-n zvonuri de ape,
Al muntilor vaier ma zbuciuma-n piept
Si-mi tremura plânsu-n pleoape.

O vitrega soarta, cu patima ei,
Pe-ntinsele culmi si poiene,
În vremuri pitice, iubirii de frati
Ziditu-i-a graniti viclene...
A pus miezuine si stavil-a pus,
Rupându-va crestetu-n doua,
Când Domnul, stapân pe pamânt si pe cer,
Pe voi v-a dat, muntilor, noua!

Va arde rusinea din crestet, ades'
Voi aspra porniti vijelie -
Si sufletu-mi lacom va soarbe atunci
Naprasnica voastra mânie!
Din urletul vostru sub cerul aprins,
Din ploaia de trasnete grele
S-a naste odata, plutind peste vremi,
Cântarea cântarilor mele!