Pentru asta a meritat

Poti trece peste text, e lung, te poti duce direct la final.

Racita, racita, dar nu crezu nimeni, ca-s chiar asa de rau. La telefon nu ne-am inteles, mi-au spus ca vorbesc cu prune in gura. Pe naiba, vorbeam cu un cocktail de dude si capsuni, pentru prune mai astept putin, am observat ca acum, cu ele verzi in gura, am o tonalitate mai ridicata. Si cu zarzarele-n gura m-am inteles bine, chiar si cu merele, cu lamaile, cu bananele (fructele, da?), cu agrisele, coacazele, perele si alte zeci de sortimente de fructe si legume. Despre rodii si visine, ce sa mai zic? Cand vorbesc cu rodii in gura, fug toti, atat de acre-mi sunt cuvintele, dar tot nu inteleg de ce "vorbim doar cu prune in gura". De ce nu putem vorbi si cu fructe de mare sau cu regele fructelor. Da, am aflat si eu ca pana si fructele au rege. Probabil in curand or sa apara printesele de aur ale fructelor si printisorii minune (daca vrei sa vezi regele fructelor, dai un click aici). Degeaba le-am dat apoi un sms si le-am zis "puteti aduce si pe mama asistentelor si toate rudele lor, insotite de toate medicamnetele si injectiile din lume, eu am febra, cica afara e cald, dar eu stau sub plapuma", ca nu m-am inteles cu ei si uite-asa la 2:30 am m-am trezit in drum spre baltile patriei.
Nu conteaza ca treceam de la starea de frig la starea de caldura, dintr-o clipa intr-alta, nu conteaza ca am consumat kilometrii de hartie, pentru a opri cascada ce o aveam in loc de nas. Nici macar faptul ca si piciorul imi spunea din cand in cand "hello sa nu ma uiti, d-aia iti dau junghiurile astea, nu ca as vrea sa te doara", sau orele de somn pierdute undeva, departe.
Nu pentru peste a meritat, ci pentru rasul de care am avut parte si pentru pozele facute, chiar daca mi s-a spus din start "ai voie sa faci poze si la firul de iarba ce va rasari peste 20 de ani, dar nu la oameni". Atat am vrut s-aud, ca-n rest am facut tot ce am vrut.
Prima poza a fost, ca sa citez "pfff, ce fain", doar ca e neclara, ca tremuram de ras si-n acelasi timp imi loveam si capul de bancheta din fata, din cauza de "caineeee, franaaaa". Si cum sa nu razi, cand auzi "nenea, nenea, sa traiesti. Unde e balta de biscuiti?" Normal ca toata lumea rade, dar doar putin, ca "nu mai radeti, vorbeste nenea!". Si se facu liniste, rasul era, dar nu zgomotos, fiecare radea pe ascuns, cum putea, pana ne permise iar "gata, radeti" si-am facut-o, toata ziua. Cu lacrimi, cu inecaturi, cu sughituri, cu piederi de aer, in toate felurile.
Despre maratonul balti, poate voi scrie, despre faptul ca in prima balta au prins doar cativa pestiosri si nici unul de aur, am doar o explicatie: pai, daca el vru sa ajunga la balta de biscuti, acolo ne tirmise omul. Biscuitii erau topiti cred, ca nici d-aia n-au picat"
Pentru toate astea a meritat: