2 în 1 şi alcool

Pregătiţi pixele, telefoanele la îndemână, dacă n-aveţi numărul de la niciun tabloid, faceţi repede rost, că azi dau din casă.

Nu, de ce aţi plecat cu toţii? Reveniţi, că glumeam, nu-i nevoie să căutaţi niciun pix, nu interesează pe nimeni cum s-a matolit FJ13 prima dată, dar o să citiţi şi pentru asta să-i mulţumiţi Lillee-ei (cum se articulează? Că lui Lillee parcă nu-i bine) şi lui Culian. Mă fofilasem eu uşor de la Lillee, că nu a făcut nominalizări, dar de Culian n-am scăpat.

Prima dată, când m-am ameţit, a fost pe la 10-12 ani, când împreună cu MIRC şi la îndemnul lui am băut o bere amândoi, asta în timp ce toată lumea îl căuta pe MI, prin Paralela 45 şi-a doua oară, pe la 20 de ani, dintr-o bere neagră (detalii, dacă vă interesează, despre "aventurile" astea, găsiţi în comentariu pe blog la Lillee).

Era o perioadă, în care beam vodkă şi nu aveam nimic, dar de la un pahar de bere simţeam cum mă lasă picioarele (aceeaşi senzaţie o am şi acum de la bere, tocmai d-aia beau doar fără alcool). Şampania mă ameţeşte repede şi dacă mă gândesc acum, ultima oară când m-a ameţit m-am apucat de dat sfaturi utile şi-am trimis cel mai nebunesc mail, dar am dat vina pe alieni a doua zi şi mi-am înghiţit şi omuşorul, nu doar limba, când am văzut persoana faţă în faţă. Înclin să cred că ştiu să mă opresc la timp, şampania am băut-o la mine în casă, dar am văzut femei băute, nu ameţite, femei ce abia se ţineau pe picioare, femei ce au sfârşit vomând în maşini, ce şi-au odihnit capul într-o salată. Mi s-a părut jalnic. Ca să va spun doar o povestire d-asta, acum 6 ani o ea se desparte de un el, ambii fiind colegi de serviciu cu noi, bineînţeles că asistam la plânsul amândurora (ea a recunoscut apoi că nu ştia de ce plânge şi că da, e vinovată, pe el îl iubea spunea, dar de întreţinut o întreţinea un italian, ceea ce nu ştiam atunci) şi trebuia să-i consolăm noi. Era ora de plecat acasă, când ea a început să plângă şi s-aud aceleaşi lamentări şi-am propus să merg eu acasă, să-mi iau haine de schimb şi să merg să înnoptez la ea, pentru ca adoua zi să revenim împreună la serviciu. Nimic anormal, până aici, am mers, am revenit, mai convinsese încă pe una, deci în total eram trei, numai că pe drum şi-a exprimat dorinţa de a merge într-un bar şi-uite aşa m-am trezit în centrul Ploieşti-ului într-un bar, cu două ele, cea suferindă jucând darts cu barmanul, cealaltă plecată la wc de 20 de minute, wc situat la 2 metri de masa noastră şi eu cu mii de întrebări: cum naiba suferă prima? Ce face a doua atât în wc, doarme? Cum le duc acasă? Că-mi era milă să le las acolo. Dilema wc-ului rezolvată, scăpase hârtia pe jos şi a stat să o înfăşoare la loc, singura persoană la care m-am gândit că pot apela a fost directorul firmei, ce a fost de acord ca şoferul să treacă să ne ia şi pe noi. Am ascultat apoi tirada de înjurături a şoferului, că el trebuie să ocolească pentru noi, dar i-am zis să mă înjure după (după ce mă duce şi pe mine acasă, că nu vroiam decât să le văd în siguranţă şi să mă întorc, deja văzusem cât suferea). Stabilit totul, de la bar, până la BCR, de unde trebuia să ne ia, nu erau decât câţiva metri, am plecat printr-o mare de fulgi şi o zăpadă ce ne ajungea până aproape de genunchi. Aveam un palton negru, ce mi se părea imens de greu, două matracuci agăţate de mine şi mă gândeam cum am să apar în faţa mamei fetii, deja mă vedeam zicând "săru'mâna tanti, e prima dată când mă vedeţi, dar am mai vorbit la telefon, am venit să vi le predau p-astea două întregi, dar eu mă duc la mine acasă, că mi-a ajuns seara cu ele". Ce credeţi ca am scăpat? Nu, că dintr-o dată pe cealaltă, nesuferindă, au apucat-o necesităţile şi-n plin centru, aproape de miezul nopţii, ea s-a gândit că locul cel mai portivit e trotuarul, deşi ne aflam încă la poarta barului. Acum am găsit şi utilizare paltonului, paravan să nu atragă privirile oamenilor normali. Şi ca totul să fie extraordinar s-au gândit ambele că n-are rost să mai mergem cei câţiva zeci de metri spre locul de întâlnire, când staţia era vis-a-vis şi-autobuzul tocmai se pregătea să plece. Uite aşa m-am trezit într-un autobuz plin de ţigani (sau romi, cum vrei să le spui, îmi place mai mult ţigan şi cunosc ţigani cărora, dacă le spui rromi se supără), fără bilet şi îndreptându-mă spre unul dintre cele mai colorate cartiere ale Ploieşti-ului. Cel mai fericit din toată afacerea asta, a ieşit şoferul, n-a mai fost nevoit să ocolească. Da, ştiu, probabil trebuia să le las singure şi eu să mă reîntorc, dar eu încă mă gândeam că-n cartierul în care locuiau, românii sunt minoritari.

Play-R ştiu sigur ca am scris şi despre ceea ce mi-ai predat tu, dar nu găsesc pe nicăieri. Scuze, când am să găsesc link-ul, am să îl adaug.