Un copil din flori?

Unii oameni sunt ciudaţi, da' ciudaţi rău, mai ciudaţi decât mine. În clasele I-VIII am fost colegă cu Dana şi nu doar atât, chiar şi la grădiniţă. M-am bucurat atât de mult, când am auzit că vine o altă fetiţă din cartierul meu (adica din capu... la sat), încât MIRC a crezut, că-l părăsesc. Nu, nu l-am parăsit, în schimb de la Dana am luat păduchi. Nu mi-e ruşine s-o spun, asta e, i-am luat şi-am şi scăpat de ei, dar greu. Cât am plâns că nu vreau să mă tund (şi când mă gândesc că la 15 ani vroiam să mă tund ca Sinead O' Connor- din motive obiective, de mâţe şi trăsnăi), cât uram gazul şi îmi venea s-o bat pe Dana (dar n-am făcut-o).Bun, au trecut nişte zeci de ani de atunci, Dana e tot vecina mea, nu mai are păduchi, nici eu nu mai am, dar Dana înca mai poartă ştampila de "copil din flori" În minunatul secol, în care trăim, Dana încă e marginalizată. Ce lume minunată. Nu ştiu cât a suferit, dar ştiu că a făcut-o. Cât am fost în şcoală, făcea parte din grupul nostru de "trăsniţi", apoi ne-am imprăştiat şi pentru Dana a urmat o perioadă grea, devenise aşa de izolată, încât nici la salut nu răspundea (e că lumea-i minunată şi bună?). Acum mă bucur că şi-a revenit (deşi doar ea ştie, ce-i în sufletul ei), dar "proştii" încă se întreabă "dar voi vorbiţi cu Dana, ea-i un copil din flori".

Unde o fii problema? Ar trebui ca ea şi fratele ei (el şi-a băgat tot ce-a putut în gura lumii şi nu a fost aşa afectat) să fie nişte copii din copaci sau din legume? Cum ar spune un amic (om serios, cu familie şi-o vârstă cu şanse de a candida la vârsta respectabilă) "căcat, tu eşti un copil din copaci", iar noi suntem nişte legume.