Chiar sunt o povară?

Oare când au devenit copiii o povară? Oare când a devenit căsnicia o povară? Dacă ai între 20 şi 100 de ani, probabil ţi s-a întâmplat, să auzi cel puţin o dată "ce-ţi pasă, n-ai nicio grijă, n-ai bărbat, n-ai copii, atunci să vezi greutăţi". Refuz să cred, că un copil e o greutate, precum refuz să cred, că o căsnicie e o grijă. De grijă poti scăpa oricând, nu-i nimeni obligat să stea atârnat într-o relaţie, ce nu-i mai oferă nimic, dar ce-ai să-i faci greutăţii? Nu-nţeleg oamenii, ce gândesc aşa, acum 3 luni, 5 ani, 15, 20, 60, şi-au dorit copilul ăla, acum de ce e o povară? E foarte uşor să-i analizăm pe alţii, să fim un fel de contabili pentru ei şi să le contabilizăm tot ce fac, oare ştim noi, care-s debite şi care-s credite? Poate că-s oameni, ce nu au copii, dar au greutăţi adevărate, sunt oameni, ce-şi doresc copii, dar nu-i de ajuns doar un moment de frichi-frichi. Sunt oameni, ce-şi doresc o "jumătate povară", oare peste timp vor gândi la fel? Dacă îmbătrânesc, vreau s-o fac aşa cum sunt acum, pot să am mii de valuri de piele, pot să am faţa, precum o hârtie creponată, dar nu vreau ca vreodată, să folosesc altfel, decât o fac acum, râzând, expresia "pe vremea mea".