Încotro? Că tot acolo ajungem

 Nu știu cum e la alții, dar știu sigur cum e-n liniștea mea. Uneori, când viața-mi oferă câteva felii cu certitudine, la rând, e nevoie să dau o resetare generală organismului, pentru a-l readuce la ce a fost. Și nu că mă laud și sper să nu și-o ia nici el în cap, dar deja l-am reobișnuit cu șapte ore de somn. Că de liniște, în toată nebunia, tot mă descurcam, dar Ene cu toate rudele erau cei ce-mi furau kilogramele.

Deci, nu știu cum e la alții, dar după șapte ore staționate fără vise și-alte cele, mă trezii regulamentar, făcui ce făcea mam' mare, fie iarnă, fie vară, strigai la ibric să pună de cafea, lăiai ochii, aplicai alifia a bună, verificai "rozele", făcui coafura lui Elvis, când era permanent. Totul pe silent, să nu deranjez colega de cuib.  Savurai licoarea neagră, în tril de păsărele. Nu, nu, nu stolurile, care-mi vâjâie prin Cerebel. Aruncai ceva și pentru intestinul gros și acum, să ies tiptil spre bucățica de verde și cu miros, de-aș dormi agățată acolo (v-am zis că dacă aș putea, aș îmbutelia mirosul de viță de vie, de iarbă tăiată, de fân), când aud "mergem la ...?". Apoi, plecarăm, dacă și-a dorit, deși i-am zis că nu vom găsi nimic. 

Și-am dus colega de cuib la boscheți. Și ce liniște și ce triluri și ce baterii încărcate. În ultima vreme mi-a spus atâta lume că și-ar dori să stea, unde stau eu, încât (chiar dacă nu era nevoie) mi se-ntărește încă o dată ideea că i'm său lachi

Așa că nu știu la alții cum e și nici nu-mi încarc sufletul, dar într-o lume "nebună, nebună de tot" și unde totul e "to fast, to furios", pentru mine liniștea asta încă primează.