Ironic, nu?!

Am un unchi super fain. Am mai avut unul la fel. S-a dus acum câțiva ani. Am mai scris despre el. L-aș fi luat de soț, când eram mică.

Mna, văr cu tata, mi se părea că e rubedenie îndepărtată, în mintea mea de copil. Și soția, pff, vis. Toată adolescența și prima tinerețe crescui printre ei și învățai multe. Ieri i-am vizitat soția. Societatea i-a blamat. Și uneori mai mult pe ea, că de ce, că nu știu ce. Ca și pe ăștialalți, din partea mamei. Aici l-au blamat și frații. Și ambele cazuri erau identice. Ele nu, ei da. P-ăștia i-aș fi vrut de părinți, dacă ai mei nu-mi erau părinți. Și cu ei petrecui la fel și-nvățai multe și de la el, dar mai ales de la ea. Partea amuzantă e că multe din femeile, care descoperă că-mi e unchi, mă șterg de la prieteni pe fb. Posibil pe principiul refrenului "însuratu'-i șmecher tare/ De gagică nici unde nu-l doare/ Că oricât de prost ar fi/ Și-oricât de mult te-ar iubi/ Pe copiii și pe nevastă/ Niciodată nu și-i lasă". Eh, acum înțelegeți de ce societatea și blamarea. Eu i-am înțeles. Mai ales pe ele. De ce ? Pentru că a fost alegerea lor ca și cupluri, cum își organizează "armonia".

Și mai știți care e ironia?! Sunt singurii (dintre cei la care îmi petreceam copilăria- și asta însemna toate rubedeniile) în casa cărora nu auzeam ceartă. Dormeau împreună, mâncau împreună, jucau diverse jocuri împreună, planuri, educația copiilor și multe altele. Și tot ca o ironie, ele-mi spuneau că niciodată nu le-au neglijat, că nu s-au simțit nedorite sau obligate să facă ceva ce nu își doresc.

Am un unchi super fain. De două săptămâni gătește (celălalt o făcea mai mereu) și face naveta la Fundeni zilnic. De ce? Pentru că ...