"Antibioticul" de zi cu noapte

  Știu că-s cam neînțelegătoare (în toate sensurile), dar mă-nțeleg bine cu mine așa.

Și neînțelegătoare cum sunt nu am și n-o să pot pricepe vreodată, de ce se supără unii oameni, pentru că înaintează în vârstă ? Bine, nu cred că de când începi cu primele Oaaa, oaaa, ai idee că asta e traiectoria, dar vine repede vremea când pricepi cum stă treaba. Ah, da, între timp te mai părăsește părul (și eu, când îmi împletesc părul într-o coadă e cum era acum vreo doi ani una din două), mai apare un junghi (să nu discut despre L-uri ce șah îmi dau), mai pierzi din faza lungă sau scurtă, apar narcisele în păr (îhî, narcise, ce doar ghioceii sunt albi?!), afli vremea după cum scârțâie genunchii, mănânci cum și ce poți, pe principiul "dinte pauză, lipsă, gaură", dar ești viu (bine și cu asta am o dilemă, prea mulți "morți la 30 și îngropați la 75"). Da, viu, important e să nu ne viziteze neamțul. Sunt mulți, care n-au avut șansa s-ajungă la anumite vârste.

    Și când aud plânsete și văicăreli, că aoleu suntem bătrâni la d-ăștia de 40-50 ani, mă ia. Cum cine? Guliverul. El mă ia și mă pune să-ntreb sau să zic ce am scris mai sus.

   Eh, de curând, râzând ca struțul la Lună (habar n-am cum râde, dar nici cu muta nu îmi e rușine) studiind poze din Paleolitic cu niște prieteni îi spui unuia "na, vezi, ia uite ce fericit erai aici. Râdeai mai des". Jur pe tot curcubeul că răspunsul lui cu privire la înaintarea asta a fost de Oscar "normal, c-atunci era ca antibioticul, o dată la șase ore. Acum, trecut de 50, sunt precum antibioticul mai tare, o dată la 12 ore".

     S-a-nțeles, da? Exact ca Aspirina Bogatului 😉