Duminică egal poezie

Versuri
I.LCaragiale

Ce-mi spui de poezie, d-acea chimeră tristă,
Când lumea d-astăzi, rece şi materialistă,
Îşi râde de chimere şi de puterea lor?
Credinţele d-acuma condamnă poezia
Ca rătăcirea, crima, păcatul, erezia
Ce merită să poarte dispreţul tuturor.

Ascultă-mă şi crede: de vei simţi vrodată
Că pieptul tău nutreşte scânteia cea sacrată,
Să ştii că mizerabil vei trece pe pământ;
În timpurile noastre, decât să cânţi, mai bine
De pietre sparge-ţi lira ş-apoi sufocă-n tine
Fugoasa-ţi inspirare şi-al tău nebun avânt.

De-acum, stăi noaptea singur, citeşte, studiază,
Şi de veghiare palid, mereu, mereu veghează,
Plecat pe cărţi bătrâne consumă-ţi anii toţi,
Sacrifică-ţi vederea, cătând fără-ncetare
Ca să găseşti ideea funestă pentru care
S-alerge-n valuri sute de mii de sacerdoţi;

Obiectul ei să fie, desigur, omenirea,
Iar scopul, abrutirea, mizeria, tâmpirea!
— Acolo sacerdoţii cu toţi vor aţinti. —
Ideea ta pământul în lung şi-n lat să-ncingă,
Prin vorbă sau prin spadă, cu-ncetul ea s-atingă
Şi polul miazănoapte şi polul miazăzi.

Sau, nu! Munceşte-ţi mintea, gândeşte-te, combină,
Inventă-o monstruoasă, teribilă machină,
Concepere fatală, ce, demn-a se chema
Flagelul omenirei, pornind într-o clipire,
Ca fulgerul, turbată şi numai c-o lovire
Armate formidabili să poată sfărâma.

Atunci tiranii lumei, văzând a ta lucrare,
Vor alerga cu toţii să-ţi dea, prin admirare,
Averi, măriri şi nume, s-ajungi nemuritor:
Iar bietele popoare, nenumărabili brute,
Tâmpite d-o nedemnă şi lungă servitute,

Te vor mări, fii sigur, ca şi tiranii lor.

Adesea mă concentru şi cuget cum, odată,
În Grecia, mulţimea, de cântu-ţi fărmecată,
Tăcută, strânsă-n juru-ţi, Omere, te-asculta
Aşa, bătrân rapsode!… Şi te numea Poetul,
Căci între toţi mortaliitu posedai secretul
Cum se-nstrunează lira, cum trebui a cânta.

Erai bătrân, dar mândru; pe fruntea ta senină
Lucea-n splendoarea toată scânteia cea divină
Ce zeii, spre-a lor fală, voiseră să-ţi dea.
Umblai după-ntâmplare, şi numai a ta muză
Şi cultul ce-ţi dau grecii le-aveai drept călăuză:
Orb, tu nu vedeai lumea, dar lumea te vedea.

Rapsode, vino şi-astăzi, şi, de mai poţi, te-nspiră,
Te-ncearcă să mai farmeci mulţimea cu-a ta liră
Şi cu scânteia sacră ce-aveai pe fruntea ta
Dac-ai trăi, desigur, ţi-ai renega şi muza,
Şi geniul, şi lira, şi mută ţi-ar fi buza;
Mânia lui Achile mă jur de-ai mai cânta.

Căci de cumva, bătrâne, nevrând să ştii de lume,
Cântând, ai vrea şi-acuma să sapi frumosu-ţi nume
Pe-a timpilor eternă columnă de granit,
Amar ţi-ar fi plătită sublima nebunie:
Mulţimea, fără milă, ţi-ar zice-n ironie
Şi fără să te-asculte: “Sărmanul e smintit!”

Şi chiar daca p-alocuri, prin lungă căutare,
S-ar mai găsi fiinţe ce sacra ta cântare
Ar mai putea-nţelege şi-ar mai putea simţi,
Invidia nedemnă, barbară şi perfidă,
Ori ignoranţa crudă, profană şi stupidă
— Virtuţile moderne – pe loc te-ar amuţi.

Ce-mi spui de poezie, de-acea chimeră tristă,
Când lumea d-astăzi, rece şi materialistă,
Îşi râde de chimere şi de puterea lor?
Credinţele d-acuma condamnă poezia
Ca rătăcirea, crima, păcatul, erezia
Ce merită să poarte dispreţul tutulor.