Oglinda

    O postare lungă şi plicticoasă:
    Lumea-n care trăiesc eu e una minunată.Una cu elefănţei roz pe tavan şi duzi înfloriţi. Doar că mare parte din timp, mi-o petrec în jungla de zi cu noapte, în jungla asta de societate. După cum spunea un celebru cântecel "trăim în societate/ Unde totul este complicat".
    Bine, c-o să iasă o imensă salată, postarea asta, e altă poveste, dar îmi tot spun, c-am să revin aici de ceva vreme, încât singura modalitate e să combin mai multe.

    Ca să nu vă zboare gândurile la alte cele specific că:
 -nu din cauza postului nu am mai scris şi nici măcar din cauza doliului, dar...
  I. Cât ţine doliul?
    Nu, departe de mine gândul de a afla de la voi cât durează, cum şi de ce şi nici nu scriu din prisma unui om aflat acum cu sufletul fărâmiţat şi care vrea s-arate lumii-ntregi, cum se simte. Nu, apoi d-atâţia ani de zile de când tot îmi iau la revedere de la fiinţe dragi şi-apoi bat drumurile cu obiceiurile religiei de care aparţin şi aparţineau şi ei, am tot învăţat să fac ce simt, cum le plăcea lor şi cum îmi dictează conştiinţa, aşa că nici acum nu schimb nimic.
    În schimb, scriu din prisma omului cuprins de o altă mare lehamite. După ce tata a făcut infarct şi-am fost nevoită a mă învoi de la serviciu, am tot sunat unul dintre şefi, dar neputând să iau legătura cu el, am ales o variantă, mi s-a spus să merg liniştită, că şi dânsul are un necaz (la noi, suni întâi acest şef ca să simtă că e şef). După câteva zile a revenit la serviciu şi cum colegele mele ştiau deja motivul lipsei lui au început comentariile, cum că nu ţine doliu după mama dânsului. Eu sunt printre persoanele acelea, care fără voia noastră vedem şi Sulică (turcul ăla) numai din comentariile lor (n-ai cum părăsi locul, inevitabil auzi). Dacă la cele trecute de 50 de ani, mai accept astfel de idei preconcepute, la cele tinere chiar nu le găsesc nicio scuză, tocmai d-aia când una dintre fetele de 30 de ani a comentat, mi-am permis a-i spune că doliul nu stă în haine şi nu-l încălzeşte cu nimic, nici pe cel plecat, nici pe cel rămas, plus că poate cel plecat a avut doleanţa ca cei rămaşi să nu ţină doliu. Ziceai că-s cel puţin Zgripţuroaica, aşa mi-a răspuns, dar nici nu m-am obosit a-i detalia apoi. Acum o săptămână, ne-arată acest articol, spunându-mi că eu ar trebui să mai ţin nu ştiu cât timp c-a auzit ea la nu ştiu ce rudă. Eu ştiu că-s nesimţită şi mai ales ironică, nici n-am pretins c-aş fi altfel, dar deja a fost prea mult şi i-am replicat că nu m-au ajutat la nimic hainele negre,nu mi-au luat nici durerea, nici nu mi-au readus-o pe Sor înapoi, dar ea, când îl va pierde pe tatăl ei, despre care acum spune tot felul de cuvinte crede că-l va încălzi cu ceva haina neagră? Dacă i-aş fi spus şi că nepotul meu nu a mai intra în casă, din clipa-n care i-a murit mama, până când ea a plecat, pentru ultima oară, l-ar fi pus la zid, precum l-au pus si alte persoane, care au asistat la asta. Persoane, care în loc să-l susţină, l-au judecat, oricât de mult am încercat eu să-l feresc. Eu ştiu de ce n-a putut intra, eu l-am îndemnat să facă doar ce simte, eu l-am învăţat să se ferească de babe şi cine ce i-ar spune să vină să-mi zică, dar tot l-au asaltat.
  II. De ce n-ai voie-n cimitir timp de 40 de zile?
    De proşti. Ăsta e cel mai scurt răspuns şi orice popă normal îţi va spune acelaşi lucru, că eşti prost şi te iei după babe.
 III. De ce şi cui dai lucrurile la 6 săptămâni?
    "La săraci" ţi-ar spune majoritatea. Eu îţi spun aşa: cui simţi, cui şti că le poartă cu drag, cui şti că n-a judecat persoana plecată, nici când era-n viaţă, d-apoi când nu mai avea cum comunica. Chiar de or să sară iar atotştiutoarele, fă ce simţi (sau întrebi popa, poate ai noroc de unul normal),dar cu cap. Chiar dacă altele mă judecă, mie mi s-a părut normal ca lucrurile să ajungă la persoane, care nu-s neapărat sărace, dar care le poartă cu drag. Anormal mi s-ar fi părut să dau unor persoane sărace, încălţări cu tocuri de 10-12 cm şi haine "de firmă". Cu ce l-ajutam eu pe cel sărac, ducându-i astfel de obiecte? Normal mi s-a părut ca săracului să-i dau mâncare şi hainele s-ajungă, unde am simţit eu.
IV. De ce ţii post?
     Am trecut prin nişte momente, săptâmânile trecute, pe care nu le doresc nimănui şi majoritatea oamenilor mi-au adâncit rana, nu mi-au pansat-o. N-am cerut nici ajutor, nici alinare, contrar a ceea ce-am trăit, am zâmbit zilnic, din toată inima, c-am ştiut că am pentru cine. Am râs, am plâns, am disperat şi toate-n aceiaşi zi, dar singură mă-ncurajam. După cum am spus-o de multă vreme, omul de abia îsi duce necazul şi fericirea lui, d-apoi să se împovăreze şi cu al altuia, dar tot o face. Eram şi încă sunt oprită şi-ntrebată despre tot felul de prostii, nu le răspund, le zic ce-am scris mai sus şi le spun să se roage să nu ajungă niciodată în situaţia părinţilor mei. Atât, dar tot eu sunt nesimţita. Marţi dimineaţă, la magazin, o cunoştinţă căuta produse de post, peste o jumătate de oră, mă suna pe mine, pentru a-mi spune ceva legat de nişte scaune de la biserică. I-am repetat aceleaşi cuvinte, am întrebat-o câţi ani are, deşi îi ştiam vârsta şi am direcţionat-o către popă (nu-s nici nevastă de popă şi nici nu fac parte din vreun consiliu d-ăla). Tot eu am fost nesimţita. Povestea scaunelor? În jungla asta-n care locuiesc, s-au cumpărat nişte scaune pentru "ultraenoriaşe" şi-acum dicstracţia: dacă una vine la 10 şi locul, unde stătea e ocupat, o ridică în picioare, p-aia care s-a dus de la 7. Un incident d-ăsta a avut loc şi-ntr-una din zilele-n care-am fost p-acolo, între o vecină de a mea şi mama fetei respective şi pentru simplu fapt că pe scaunele alăturate stăteau şi alte vecine şi mama mea, respectiva fată a concluzionat că toată lumea-i vinovată şi mama ei avea tot dreptul să o ridice pe acea femeie. Ca şi cum eu aş concluziona că ea, pentru simplu fapt că a stat la turci nişte ani şi-acum are interdicţie de a mai păşi acolo, e o... neavând nici o dovadă. Întrebarea e: ce caut eu în ecuaţia asta? Că nici azi nu ştiu.
   Deci, de ce ţii post? Ca să ameninţi pe alţii cu "las' că vin eu de Înviere şi să vedeţi ce vă fac" ?
 V.De ce să duci lumina şi în cimitir în noaptea de Înviere?
    Chiar, de ce? Unde locuiesc, cimitirul e la ceva depărtare de biserică şi pe o aleee cu castani, izolată de sat, ani de zile am mers singură, pentru a le duce lumină, c-aşa pomenisem la cealaltă mamaie, din celălalt sat, unde cimitirul e în curtea bisericii. Şi-n anii aceia, oamenii spuneau că sunt dilie. De vreo trei ani, de când au dus şi electricitate-n cimitir şi au şi alei pavate, oamenii nu mă mai fac nebună, c-au văzut ei la tv, că e "bine să duci lumină".

   Concluziile:
- mi-am reamintit că între babele de pe şanţ şi unele tinere cu sau fără studii superioare e o singură diferenţă: vârsta.
- mi-am reamintit că foarte multă lume n-a făcut niciodată exerciţiul oglinzii, dar a practicat ridicare Stâncii Dochiei şi aruncatul ei în alţii.
 - mi-am reamintit că oamenii sunt minunaţi... când vor.
  Nu ştiţi exerciţiul oglinzii? Păi, dacă nu-mi sunteţi prin preajmă, nu-l ştiţi, dar nu e greu:
 se ia o oglindă de orice mărime, se priveşte-n ea. Ce vezi? Te vezi pe tine cu probleme şi fericirile tale? Bun, încearcă să ţi le duci şi lasă stânca aia şi problemele altora, că fiecare are oglinda lui.

   Am scris toate astea referindu-mă la religia ortodoxă,  pentru restul religiilor ştiu alţii, şi cu o şi mai mare lehamite la adresa multor ultracreştiniortodocşi şi-a concepţiilor multor tinere, care spun că au o gândire modernă.