Veta lu' nea Mărin, mătuşa lui Sucă

   Adică eu. Şi nu doar eu, c-au mai păţit-o şi alţii.
   Nu zic că mă descurc mereu, dar frunza dudului, încerc. Bucureşti-ul nu că mi-ar da bătăi de cap, că doar d-aia am gură, să-ntreb, iar cap, să pricep. Memoria m-ajută mult, aşa că amintirile din copilărie m-au ajutat şi ele. Doar că, anul trecut n-am fost nevoită a mă deplasa cu alt mijloc de transport, decât trenul, Militari-ul e la doi paşi de gară (în el e un adevărat labirint, dar îl învăţasem deja), iar în ultimul an, când am mers spre Fundeni, am mers cu alt mijloc de transport, pentru că n-am plecat de la gară.

  Deci, aşadar şi prin urmare, ajung eu în Bucureşţi, într-o dimineaţă oarecare de Ianuarie (a.c). Mă-ndrept spre toneta din apropierea gării, dau bineţe şi-ntreb ce mijloc de transport pot lua până la capătul lumii. Primesc răspuns şi cer frumuşel un bilet (acum, dacă or fi cititori bucureşteni, cred că deja-s pe jos). "Un ceeee?" o aud pe doamna strigând, hait, ce oi dori, că nici eu nu mai ştiu. "Un bilet, doamnă" insist, sperând ca de data asta să fiu şi servită. "Adică, vrei o călătorie?", mă-ntreabă şi doamna "doamnă, vreau ceva, orice, prin care-mi pot achita transportul cu nenorocitul ăla de autobuz, despre care aţi zis şi care tocmai pleacă din staţie", că-mi veniră nişte stoluri de vulturi, prin cap, supărată fiind cu ale mele. Ori sunt tâmpită, ori sunt tâmpită, dar urechile mele auziră "păi, de ce n-ai spus aşa? Că vrei o cartelă? 3 lei". Să mă bat singură, 3 lei dau ăştia pe o călătorie, pfff, aşa-mi zburau gândurile-n timp ce-i spuneam doamnei "mă scuzaţi, doamnă, că sunt din provincie şi nu ni se predau lecţii de capitală" (ştiu că-s nesimţită, nu mi-o spuneţi şi voi). Şi dă-i şi priveşte spre Dunărea (tot la fel e, trist), dă-i şi fă orice, pentru a-mi lua gândurile de la alte cele, când citesc pe bonul fiscal: "o călătorie 1,3 Ron; cartonul (alţi termeni)1,6 Ron". Ptiu, deşteaptă-s, zic. Soseşte 282-ul, surprinzător, mă duce mintea să plimb "cartonelul" până-mi spune "Călătorie Plăcută" şi-mi fixez ochii spre "Urmează staţia...". Urmează, coboară, urcă, urmează, coboară, urcă şi tot aşa, doar că-n momentul în care am ajuns în locuri, despre care-mi aminteam, 282-ul meu a virat dreapta. "Oooo, dar na, n-aveam cum greşi autobuzul, m-am urcat unde trebuie, doar şi băieţii de mai devreme spuneau de Fundeni, dar de ce se urcă numai oameni un pic bronzaţi?", uite numai gânduri d-astea avea. Când am văzut că vine şi-o bucată de câmp şi staţia Colentina, deja pusesem mâna pe spray, în buzunar (şi n-am mai privit la filme, de multă vreme).În sfârşit "urmează staţia Fundeni". Şi-a urmat, dar eu nu vedeam nicio cărămidă din gardul spitalului, d-apoi vreun fier beton de clădire. Pe cin' să-ntreb, că doar oameni coloraţi aveam în jur, un maidan, nişte maidanezi şi ... hopa, o doamnă aranjată, pe dânsa o abordez. Şi-aşa am făcut.
   După nişte ore părăsesc spitalul, dar cum se-nsera deja, mi-am zis să nu mai merg pe strada cu pricina, ci să iau direct din faţa Institutului Oncologic, vreun autobuz, care mă poate duce la Arcul de Triumf sau Gara de Nord. Şi, dacă prima oară, nu m-am simţit Veta, acuşi vedeam cum îmi lipseşte traista de rogojină şi prazul ieşind din ea. Dacă prima dată a costat trei ron, acum e tot la fel, zic, şi întreb frumuşel ce mijloc de transport am spre una din cele două locaţii şi cer apoi "o cartelă de 3 ron". "O ceee?", aud. Măi, nu se poate, se repetă istoria?!?! Încerc să-i explic doamnei, c-am luat în urmă cu nişte secole, dar în aceiaşi zi, de la o colegă de-a dânsei, o cartelă de 3 lei şi-n acelaşi timp o şi scot la vedere.Doamna, nu şi nu, că nu există decât de două călătorii, dar îmi ia totuşi cartonul, pentru examinare. "Ia!!! Aaaa, păi ai dat trei lei pe o călătorie, dacă eşti fraieră (băi, asta ştiam, dar la aşa limbaj nu m-aşteptam. E grea treaba cu publicul, dar nici chiar aşa). Eu am doar de două". "De două, de cinci, de câte or fi, numai să plec d-aici, cu tot cu Veta şi cu nea Mărin". Plătesc două călătorii şi încă 1,6 ron, pentru un nou carton, aştept bonul fiscal şi-aud "pentru ei nu luaţi?". Mă uit în spate, nu era nimeni, hait, mai bine-ntreb, că iar e vreo minune: "pentru cine, doamnă?", "pentru oamenii ăia de ziceaţi". Dacă râd, mă bate, lasă că tot mă crede fraieră, mai bine o las cu părerea asta: "nu, doamnă, îi ţin eu în braţe" şi-am plecat.
   Le-am spus şi-amicilor, cum mă făcui de râs, vreo doi mi-au spus c-au fost mult mai minunaţi decât mine, au luat cu două călătorii, c-aşa li s-a recomandat, dar le-au făcut pe ambele deodată, că n-au fost siguri că s-a făcut de prima oară.