Să te joci de unul singur

şi să ieşi pe locul al doilea.
     Eeee, cum sună asta?
     Cândva, în glumă, am recitat patru versuri dintr-o poezie, de-a lui Eminescu, la un  concurs al unui post de radio ( totul fiind pentru amuzament. Al meu, probabil al celor de la radio şi al unor ascultători, dar sigur nu al omului vizat) şi-am fost singura participantă (se poate citi "nebună curajoasă"), culmea ar fi fost să nu câştig, nu?

      Ei bine, mi-am amintit de asta, ieri seară, când venind de la serviciu, am trecut pe la "vedeta mea" să văd, care-i baiul, de m-a sunat, în momentele, în care ştia, că n-am cum să răspund la telefon şi că-s predispusă să-mi crape inima, dacă mă sună, când ştie că nu pot vorbi. Aşa, ajung, ne pregăteam de-o pipă şi ceva călduţ, încep uvertura întrebărilor şi-i repet, cum stau cu inima (motivele le ştie ea) şi-aud "ce zici, facem una mică? M-am antrenat". Ptiu, mama ei de treabă, ăsta era baiul?! Una mică?!? O partidă de table. Şi-i făcui moftul şi ce vă pot spune? Vorba aia, pe care i-o spuneam mereu "fă şi tu pregătire cât lipsesc eu", a dat roade. Chiar mi-am luat-o, surprinzător sau nu, chiar şi-un Marţ, dar de ce mi-am luat-o? Pentru că ea, aproape toată ziua, s-a jucat d euna singură. Înţelegeţi ce vă spun eu aici? Femeie, în vârstă de 43 de ani, s-a jucat table singură, aproape toată ziua. Eu, sincer, am râs cu lacrimi, când îmi povestea soţul ei, cum se juca şi când o întreba, cine bate, îi răspundea "ea,vezi şi când nu e aici, bate tot ea".
     Şi întâmplare asta mi-a adus aminte de altele, din copilărie. Eu cu MIRC făceam aproape orice împreună, eu chiar ziceam c-am să-mi fac un tunel pe sub casă spre casa lui MIRC. Numai că eu aveam program de somn ( săream pe geam şi apoi pe scară, direct în curtea lui MIRC, câteodată, dar acum mă gândesc la vorbele tatei "o să vrei să dormi şi n-o să ai timp") şi MIRC să nu se plictisească găsea diverse activităţi. Pe el îl băteam mereu la fotbbal sau la cărţi, restul jocurilor erau comune. Şi se antrena el cât se antrena la fotbal, dar nu prea mergea de unul singur, aşa că trecea la cărţi. Şi doar nu se antrena la Killer, ar fi fost culmea să-şi facă singur cu ochiul şi tot el să zică mort, nu, se antrena la Tabinet. Şi ştiţi, ce-mi spune, când apăream pe ştrase şanţuri? Nu ştiţi, dar vă spun eu: "hai, că mai bătut de vreo două ori".
       Eeee, nu-i minunat? Să ştiu că bat, chiar când nu joc.