Părinţi, copii şi bârne

Pentru orice părinte, copilul lui e cel mai bun, cel mai corect, cel mai cel.
Pentru orice părinte, dar oare pentru copii e la fel?
Eu n-am copii, dar înainte de a se trezi vreunul să-mi spună ca să-mi fac, îi spun că asta-i viaţa, ştiu cum e să nu dormi nopţile de grija copilului, ştiu ce înseamnă să speli scutece (da,da scrie bine, pampers-ul a apărut mai târziu), să alergi la doctori, la şedinţele cu părinţii, să buchiseşti litere, să modelezi plastilină,să dai acelaşi răspuns de douăzeci de ori la aceiaşi întrebare fără măcar să schiţezi o urmă de iritare. Ştiu toate astea şi mult mai multe, dar nu-i cazul acestei postări. Am zis din start că n-am copii, pentru că ştiu ce fel de comentarii am primit cândva.
Orice părinte îi vrea binele copilului lui, dar orice copil îi vrea binele părintelui?

Spunea cineva, de curând că nu se merită să verşi lacrimi decât pentru cei dragi ţie şi da, acum îi dau dreptate, oamenii cărora tu le vrei binele, nu văd întotdeauna asta şi poate fără voia lor te jignesc, dar o fac şi nu, nu se merită să verşi o lacrimă pentru ei (poate de mâine pun şi în practică asta).
Am întâlnit oameni, care aveau o relaţie de prietenie cu odraslele lor, dar şi oameni, care nu discutau multe şi vedeau numai cee ce vroiau ei să vadă. Fiecare cu stilul lui, dar când copilul tău îşi face rău şi îţi face rău şi ţie? Când copilul nu conştientizează că face acest rău? Ce faci atunci? Taci, pentru că pentru orice părinte...
Nu, ai mei nu, ai mei ne-au crescut altfel, mai bine le spuneam că am dat foc la şură, decât să le spun că a luat şura foc de la un trăsnet. Ai mei sunt şi au fost oameni simpli de la ţară, dar ne-au învăţat lecţiile, pe care le-au învăţat şi ei la rândul lor. Ai mei m-au învăţat să mă întind doar atât cât pot, ai mei m-au învăţat să nu-mi fie niciodată ruşine de ceea ce sunt, ai mei m-au învăţat să cer, nu să iau, să dau, dar să nu scot ochii apoi, să fac ceea ce îmi place, dar să nu deranjez pe alţii, să ...
M-au învăţat multe, dar cel mai important să rămân om (poate nu un om normal pentru zilele noastre, dar om pentru mine).
Când copilul tău, nu-ţi spune decât jumătate de adevăr şi nu-i conştient de viaţa înconjurătoare, înseamnă că poate s-a greşit pe undeva.
Când copilul tău spune altora, că n-ai niciun drept ca mamă, să îi vorbeşti despre anumite subiecte şi să încerci ca să-i dai sfaturi, pentru că în copilăriei îl (copilul, da? Un copil, doi copii) luai la plimbări cu maşinile unuia sau altuia şi tatăl nu ştia nimic, e grav şi părerea mea e că s-a greşit mult mai mult. Aici deschidem paranteza: Alooo, dragele cui vreţi voi, nu faceti greşeala asta niciodată, vă aleargă hormonii prin voi, vă vrea organul şi altceva, e alegera voastră, dar nu luaţi şi copilul la plimbări d-astea. Gândiţi şi cu altceva, din păcate va veni o zi, când copilul îsi va aduce aminte de plimbările acelea şi ar putea fi prea târziu.Închidem paranteza.
Când copilul tău îţi face rău şi nu e conştient de asta, nu-i bine, părerea mea.
Cine are ochi de auzit vede.