Şapte mândre mă iubea, aşa era cântecul, dar eu, când eram în copilăria mea, aveam idei trăsnite (nici acum nu duc lipsă) şi una dintre ele a fost cea legată de bronzat.
Toată lumea era înnebunită după bronz. Şi nu bronzul, de-l aplica mamaie la uşile sobei, nici măcar cel adus de la ruşi, ci bronzul după care sunt înnebunite anumite femei şi în zilele noastre.
Ei bine, în nebunia aia, mie şi lui MIRC ne-au suflat piticii următoarea idee: bronzatul ca o tablă de şah. Şi d-acolo pân' la fapte, n-am mai fost decât un pas, pas făcut ât ai zice bronz, tăiatul a două tricouri, în zeci de pătrăţele mici.
Cu pasul trei avurăm noi probleme, statul la plajă, şi-am renunţat, din cauză de răbdare sau mai bine zis, nerăbdare.
Zilele trecute discutam cu o persoană înaintată în vârstă, despre acest subiect şi...
de tricouri să facem rost, de un om răbdător, nebronzat şi dispus să stea la plajă şi o nouă modă va fi lansată.
Pe pariu că, dacă am pune un grup de nebuni d-ăştia pe plaje, s-ar strânge lumea la tricourile şah, mai ceva ca la urs odinioară?