Păcatele tinereţilor

Nu, nu săriţi în sus de bucurie (doar nu puteaţi în jos), că nu-i nimic din ceea ce credeţi. Nu, nu vă luaţi nici popcorn-ul la îndemnă, că nu ajută la nimic.
Eu (când o să vorbesc, despre alţii, normal că n-am să spun eu), prin tinereţea mea, pe când, conform normelor în vigoare de atunci, mă dezvoltam ca femeie, fată, muheră sau ce denumire o mai avea, era mai băieţoaică aşa (mai mult). Şi degeaba-mi spuneau femeile, mamele băieţilor, ce-mi erau parteneri de treburi băieţeşti, să pun perna, când stau jos, să nu mai stau pe iarba, să etc, că eu tot cu ale mele. Plus că mă jucam cu sacii de ciment, ca şi cu un balon, degeaba-mi zicea tata, că-s grei, pentru mine nu erau.
După ce am înaintat în vârstă, am realizat eu cum stă treaba şi-n timp, e trăiam cele mai minunate clipe din viaţa asta, le-am trăit şi pe cele mai groaznice. Ce-i drept, acum ştiu din start cum mă situez.
Tot eu, probabil sunt printre puţinele femei, ce nu deţin în tolbă, o sarsana cu medicamente. Mă doare capul, nu iau un algocalmin, mă doare degetul mare de la piciorul stâng, nu iau un calmant, am făcut febră, n-am prafuri la purtător, pentru a le dilua într-o ceşcuţă cu apă fierbinte. Nu, nu iau pastile, n-am fost niciodată adepta lor, dar după ce aproape un an de zile, am dansat cu stativul de la perfuzie, am luat hapuri cât pentru toată viaţa, partea dorsală şi anumiţi muşchi au fost ciuruiţi, mai ceva decât Tom, când îl fraiereşte Jerry, nici atât nu le-am îndrăgit. Plus că ani de zile, după, le luam ca pe bomboane.
Acum treaba stă astfel, scriindu-i citeţ la pc (nu se poate scrie caligrafic la pc?) cuiva, nişte înşiruiri de cuvinte, am recunoscut aproape toate simptomele, dar parcă între timp s-au disipat.
Ciudat, acum 12 ani de zile, tot în perioada asta m-a luat.
A înţeles cineva?
Nu mai bine spuneam eu aşa: mă dor două organe interne (fraţi, veri), de îmi vine să urlu (nu, nu urlu, zâmbesc ca Iliescu, cum mi-a zis cineva şi surprinzător, acum 12 ani de zile, tot aşa mi s-a adresat altcineva, ceea ce mă face să cred, că-i ceva în neregulă cu zâmbetul meu), la ecografie ajung abia săptămâna viitoare. Între timp aproape toată populaţia, ce mă înconjoară, e dispusă să-mi ofere mii de calmante, sute de alte hapuri şi tone de bere (ăia de-mi dau hapuri, nu-mi dau bere şi invers). Am în jur numai licenţiate în medicină şi persoane, ce parcă aşteaptă, să-mi citească necrologul şi să-mi susure apoi în ureche "ţi-am zis eu".
Jur, am încercat cu un calmant d-ăsta, de-mi dădură ele, am încercat numai să nu le aud vorbind, dar mai mult de jumătate de oră, nu mi-a trecut durerea, aşa că mai bine aştept eu cuminte, până poate nenea în halat să mă studieze, că astea-s păcatele tinreţilor, de când mă credeam bărbată.
Totuşi nu pot promite, că zilele astea, partea mea vitejească nu va ieşi la suprafaţa, nu pot, am început  construirea unei idei şi n-o pot lăsa aşa, dar promit că beau în continuare litri de mătase, hectolitri de codiţe de cireş şi mililitri de pelin (i-amar, foaret amar).

Alina Manole - Am un pitic