A plecat de la Mihaela şi poate ajunge oriunde se doreşte.
Din lădiţa de zestre, ca să-l citez pe tata:
Până într-o magazie
Astea-s ale mele, ale sufletului meu, de zeci de ani. Descoperite într-un pod, mutate într-altul numai pentru a le avea şi peste ani, în aceiaşi stare. Dacă s-ar întâmpla ceva cu ele, m-aş pierde iar, recunosc.
Sunt în podul în care încă mai am o chitară
şi nişte bucăţi de săpun
Sunt în podul celălalt.
Fetita draga...pozele astea chiar m-au facut sa lacrimez...am recunoscut si fusul si vartelnita si suveica si tesala de piepatant lana...despre sapun...ce sa spun...imi e dor de sapunul de casa cu aroma de pelin si busuioc...cu care ma spalam pe par in copilarie, dupa care ma clateam cu apa de ploaie si apoi mi-l uscam deasupra sobei cu ochiurile din fonta indepartate...Multumesc fetita...
RăspundețiȘtergereAm revenit...pentru chitara careia simt ca nu a mai avut cine sa-i ciupeasca coardele...ultima oara cand am vazut o asa imagine, a fost la prietena ce a plecat voluntara in Japonia...cum or fi putut sa infloreasca anul acesta acolo ciresii...sarut florile corcodusului rosu din parculet...si toata jungla...
RăspundețiȘtergere@ioan- imi pare rau ca ai lacrimat.Pentru mine obiectele din poze nu sunt doar obiecte.Sunt eu.
RăspundețiȘtergereAi dreptate,chitara nu a mai fost atinsa de multa vreme.Probabil ca ar plange,daca ar atinge-o cineva.Doar ea,ca alta-i atinsa cel putin o data pe saptamana.Nu de catre mine.
Si inca o data am impresia ca faci o mare confuzie despre jungla :)
Mi-ai amintit de bunici, de timpul petrecut cu ei. :) Da, zambesc.
RăspundețiȘtergere@Lillee- atunci e bine >:D<
RăspundețiȘtergereE foarte bine pentru ca tanjesc dupa acele vremuri, dupa iernile petrecute in casa lor, unde era atat de cald de la sobe. De geamurile mici, unde imi lipeam nasul sa vad fulgii de nea. De mirosul de cozonac care se impregna in toata casa, miros pe care nu l-am mai simtit de atunci. De bunicul, care ne ducea cu sania la colindat :)
RăspundețiȘtergereDe ignat, cand ne punea sa "calarim" porcul si ne dadea coada ... sa ne jucam cu ea. Stateam prin curte cu orele, iar iernile erau geroase dar pe bune daca simteam ceva.
De vacantele de vara, cand alergam desculti prin praf si nu ne era nici foame, nici sete, nu ne dureau nici taieturile din talpi...
De podul plin cu bunatati, unde ne furisam ( eu si verii mei ) pentru a "fura" cate ceva bun. :)
De bunica, care ne chema la masa si fugea saraca dupa noi pana nu mai putea. Ne prindea si ne spala pe picioare si pe maini in lighean si ne dadea mamaliga cu branza, ne facea "cocolosi" :)
Mi-e dor... :)
Ciudat e că... dacă aș căuta în podul bunicilor, probabil și eu aș găsi aceleași lucruri... :) Sâmbăta cu amintirile tuturor. :)
RăspundețiȘtergere@Lillee- eu bunicii i-am pierdut de mult.Pe unul d-abia mi-l amintesc si doar intr-o anumita ipostaza,pe altul mi-l amintesc mult mai bine si mi-e dor de povestirile lui, de armele, ce mi le pregatea, de penele de pieile rosii.In schimb, bunicile mi-au fost aproape mai mult timp,dar totusi putin.Pot sa iti spun ca, de la 15 ani, nu am mai avut parte de nicio mangaiere d-asta.In podul bunicilor de langa mine, n-aveam voie, decat cu tata si de acolo am strans multe, pe care le-am dus dincolo, in celalalt,pentru sufletul meu.Acum primul pod nu mai e si recunosc, cand stricam, lacrimile curgeau precum un fluviu.
RăspundețiȘtergere@Diana- esti o norocoasa.Eu podurile nu le mai am,dar am sa detin mereu amintirile.
:) Dar amintirile sunt frumoase.
RăspundețiȘtergere