Ieri. Azi. Mâine

Multă lume a scris, ieri, despre talentele românilor.
Multă lume s-a ridat din cauza asta, dar prea puţină lume şi-a amintit de Cernobâl.
Eu mi-amintesc doar de una, pe cealată n-am urmărit-o.
Aveam ieri o discuţie cu nişte oameni, despre cireşele, ce le mâncam, cândva, în noaptea de Paşte. Acum, dacă vreme va continua procesul ăsta, probabil cireşele de Mai vor fi cireşe de Iulie. Şi printre cireşe, dude şi viermi de mătase am ajuns şi la subiectul Cernobâl, când s-a trezit unul mai deştept, care ne-a spus că nici măcar nu eram născuţi atunci (îmi plac enorm oamenii, care au impresia că îmi ştiu vârsta mai bine, decât mine).

Acum, sincer, mulţi ani am asociat Cernobâlul cu 1 Mai. De ce? Pentru că atunci am auzit prima dată în jur cuvântul (pe atunci era doar un cuvânt, nu o localitate gazdă a unei centrale). Atunci, pe când mă plimbam pe alei în acorduri de Marina şi aşteptam să ajung cât mai repede în spatele scenei, mi s-a făcut deodată rău şi-am leşinat. Atunci am simţit pentru prima dată cum e să fi şi conştient şi inconştient în acelaşi timp şi, tot atunci, pentru prima dată l-am văzut pe MIRC speriat ( a doua oară l-am văzut după cutremurul din '90, când mi-a strigat "ia ghiozdanul şi hai să fugim, e mamaie singură acasă"- era pentru prima oară, când MIRC îşi făcea griji pentru bunica sa - care era fenomenală, era întruchiparea bunului creştin, de astăzi: venea de la spovedit şi numai în drăcuşori ne ţinea, dar nici MIRC nu se lăsa şi-i replica "aaa, gata cu bunătatea, gata, dar când te-a întrebat, dacă spui vorbe rele, ce i-ai zis? Nu spun părinte, nu spun fir-ar..."- eu nu zic că nu făceam nebunii, din contră) şi cum a mobilizat el o armată de copii, tineri şi ospătari. Recunosc, după ce mi-am revenit, iniţial m-am simţit precum Albă ca Zăpada, după ce i-a sărit mărul din gât, aveam singură la dispoziţie o căsuţă (camping) numai pentru mine, ospătarii veneau pe rând din cinci în cinci minute să mă întrebe, dacă mai vreau ceva, MMS mi-adusese Brifcor, cât pentru toată viaţa, cteodată mai venea şi solista să mă întrebe, dacă-s bine, dar important e că toată trupa lui Piţigoi se strânsese în jurul meu (nu conta că unii aveau 6 ani, alţii 20, alţii 30). Şi de la trupa lui Piţigoi m-a luat frica, pentru că din gură în gură, din zvon în zvon, nu ştiu exact de unde, toţi vorbeau numai despre Cernobâl. Aveam în cap tot felul de scenarii şi regretam multe, deja îmi vedeam moartea cu ochii, numai ascultând părerile lor, dar cel mai mult regretam că îl las pe MIRC să prindă singur sfârşitul lumii în anul 2000. Starea de luat adio de la viaţă mi-a agravat-o sor'mea, ce a sosit plângând, de parcă deja eram moartă de treişpe zile (eu cred că s-au speriat, nu am fost un copil bolnăvicios, zvonurile fac mai mult rău, decât bine, dar nici să mă îngroape de vie) şi miliţianul, ce a adus pentru mine, special, un coş plin cu halviţă.
Să vă mai spun că deja programasem cui las păpuşile, maşinile, colecţia de gumă Minti şi Artex-ul cu nume de fotbalişti ? Nu, că m-a readus tata printre cei mişcători şi mi-a alungat asasinii de speranţă şi dătătorii de gânduri sumbre.
Zilele trecute am găsit pe un blog, informaţia asta şi mă gândesc, că poate mai sunt oameni, care-şi amintesc de Cernobâl, ca şi mine, de 1 Mai.
Ieri şi-au amintit de talente, azi de altele, poate mâine va urma altceva.