Frică

Câteodată mi-e frică de mine şi de reacţiile mele. Mă cunosc, ştiu de ce sunt capabilă şi ştiu cât pot duce.
Câteodată, în ciuda fizicului, sunt capabilă să scot la iveală toată forţa fizică, de care dispun. Şi asta nu e bine.
Mi-e teamă de ziua, în care voi fi nevoită să o fac şi mi-e milă într-un fel de cei ce vor fi nevoiţi să suporte.
Sunt sătulă de placa aia cu obrazul, obrajii mei au simţit multe, sunt sătulă de bunii creştini cu frica lui Dumnezeu, sunt sătulă de babe credincioase şi umblătoare cu ochii după o nouă bârfă.

Sunt mai mult decât sătulă de hitul sărbătorilor "să fim mai buni", precum sunt sătulă de durerea de spate.
Mi-e lehamite de majoritatea oamenilor şi recunosc, încă o dată, că mi-e teamă ca nu cumva, data viitoare, să nu reacţionez violent.
Mă duc într-un anumit loc, ori de câte ori vreau eu, nu mă duc că trebuie.
Şi când sunt în  locul acela, e treaba mea ce fac şi ce le spun. E treaba mea, dacă stau acolo treişpe ore sau numai treişpe minute. E treaba mea, dacă plâng, vorbesc sau râd, nu văd de ce i-ar păsa altcuiva, dar singura pretenţie, pe care am avut-o mereu, a fost ca, dacă aş lăsa un melc împăiat, să-l găsesc tot acolo.
În noaptea de Sâmbătă spre Duminică, am crezut că-i întunericul de vină (deşi ceva îmi spunea că nu-i aşa), am sperat până ieri, dar din păcate era adevărat.
E peste puterile mele de înţelegere, de ce dispare doar dintr-un loc. De ce la ceilalţi îmi rămâne? Trebuie să scriu pe ea chiar tot numele meu, ca să fiu sigură că se prind toţi tâmpiţii? E peste puterile mele de înţelegere, ce poţi să faci cu o lumânare furată de pe un mormânt.
Pe 6 Ianuarie 1987 am luat şi eu lumânări de la unii şi am pus la alţii, dar am luat numai jumătăţi sau sferturi, pentru că m-am gândit că nu-i drept ca unii să aibe şi unii nu. Da, am aprins lumânări la toate mormintele şi nu-mi pare rău nici azi, dar pe cuvânt că n-am luat nicio lumânare modelată, nicio lumânare din suport, nimic ce ar fi deranjat, ci doar resturi.
Un bun creştin fură în Săptămâna Mare lumânări din cimitr şi nu-i doresc, decât să preia, odată cu lumânarea, şi lacrimile cui ştiu eu, pentru doar cinci minute, nu mai mult. Şi tot în alea cinci minute, dacă se poate, să preia şi întunericul ei, să pipăie crucea aia şi să-mi spună mie ce simte atunci.