Câteodată, n-am cuvinte

   Ieri unul dintre amici mei, din categoria celor de 87 de ani, îmi spunea printre lacrimi, că soţia lui e la spital şi că a rămas paralizată. N-am ştiut ce să-i zic, serios, i-am zis aceleaşi cuvinte, pe care mi le-a spus el mie, cândva, dar nu ştiu, dacă l-au ajutat. Plângea şi printre lacrimi îmi spunea, că sunt 52 de ani, de când sunt împreună. A ocrotit-o omul acesta, pe consoarta lui, de când mă ştiu eu. A avut o putere de a lupta cu viaţa cum n-au mulţi, în zilele noastre.
 N-am ştiut cum să-i alin durerea, i-am adus din drumurile mele, o portocală şi-un grapefruit. Ştiu că îi plac, ştiu că îsi permite şi singur, dar n-am ştiu ce să-i zic.
 Seara, l-am văzut la o bere, i-o oferise cineva şi-altcineva îi spunea "bravo, nevasta ta e unde e şi tu te huzureşti" şi-a plâns iar, zicându-mi: "măi Tănţica (e singurul om, ce-mi spune aşa) să nu uiţi niciodată, oamenii-s răi, sunt ai naibii, când eşti doborât, fac ei cum fac şi te îngroapă de viu". I-aş fi spus că ştiu, i-aş fi spus că unii se chinuie să transforme viaţa altora, în iad, i-aş fi spus multe despre viaţă şi oameni, dar o ştia şi el, aşa că doar l-am îmbrăţişat şi i-am spus că ne vedem Duminică.
Ai zâmbit azi? Că el m-a făcut pe mine să zâmbesc şi ieri.
Azi, Duminică- nu ne-am întâlnit, l-am zărit în treacăt, era trist, soţia lui a  murit.