Unui prost, sa nu-i ceri ce-i lipseste

Am copilarit in locuri minunate (probabil ca multi dintre copii). Mi-au placut de cand ma stiu haihuielile pe dealuri si asa am vazut multe.
Era o vreme, cand unul dintre islazuri era plin mai mult de jumatate, cu rugi de muri si gherghini, cu palcuri de macris si multe plante medicinale. Era vremea aia, in care culegeam mure cu galeata, pentru a face dulceata (desi nu mancam dulceata prea multa, dar imi placea sa adun pentru altii). Ahh si cate injuraturi cred c-am capatat din cauza asta, c-asa erau nevoiti unii sa se tina dupa mine.
Nu, nu despre vremurile alea vreau sa vorbesc, ele sunt intiparite-n mintea si-n sufletul meu si n-am sa le uit vreodata, dar pe langa, mi-amintesc si cum apareau din cand in cand pete de negreala, ce schimbau peisajele. Si toate astea dupa '89, cand omului i-a intrat democratia-n cap. La inceput au fost cateva, apoi s-au extins, apoi si mai multe; islazurile au incetat sa fie curatate, odata cu incetarea activitatii c.a.p-iste, doar nu era sa depuna omul munca benevola.
Azi o pata, maine alta, anul asta necuratat, anul urmator la fel, uite-asa s-a ajuns ca-n zilele noastre, din zecile de rugi sa fie doar cativa si o parte a islazului sa se transforme-n stufaris.
Numai ca urmasii democratilor din anii '90, inca isi spun cuvantul.
Unui prost, sa nu-i ceri ce nu are, degeaba o faci.
Azi, pe cand ma aflam la serviciu, primarele veni si dadu alarma "luati lopeti, luati ce puteti, ca arde ... si pompierii n-au cum ajunge acolo". Nu, n-am participat, nu, nici n-am filmat eu, ci doar am trimis pe cineva, dar stiu ca maine, inca o data am sa vad pata de negreala, poate cea mai mare dintre toate, si-am sa simt pentru a nu stiu cata oara, ca Pamantul asta ne-a suportat prea mult.