Din amintiri

Pe când eram eu mică şi zglobie, de parcă acum sunt mare şi liniştită, îmi apăreau tot felul de eczeme mâncăcioase. Aşa le ziceam eu, pentru că nu mai ştiam ce să fac să nu mă scarpin. Bine că nu-mi apăreau pe faţă, nasul îl aveam plin de pistrui (care m-au părăsit între timp) şi corpul de eczeme. Cred că şi tata se plictisise de atâtea drumuri la doctor şi acelaşi răspuns "e sănătoasă tun" (da, un tun ruginit zic eu), aşa apar blândele la copii, dacă nu-i trece până la 18 ani, nu-i mai trece toată viaţa". Deja mă gândeam eu, cum o să am tot timpul după mine o periuţă, ceva, să mă scarpin, sau cum o să mă apuce scărpinatul exact când mi-e lumea mai dragă. Până mi-a făcut testul alergologic şi s-a descoperit cauza avarierii tunului, nu-i bai, am alergie la tot ce conţine seminţe mici, salam şi alte mâncăruri cu cerculeţe. Am o alergie mică, cred eu, cu roşiile, castraveţii, salamul nu a fost o problemă să renunţ, dar să nu mănânc căpşuni, zmeură, coacăze şi alte "bobiţe", a fost mai grav, aşa că n-am renunţat, dar nici blândele n-au mai fost aşa de dese. Întrebarea (normal) mea e alta: de ce chestiile alea mici şi rele, de îmi mâncau nopţile, se numesc blânde? De ce nu le-au zis rele, afurisite sau mâncătoare de nervi? Că n-au nimic blând în ele.